duminică, 27 decembrie 2020

Despre sărbătorile de odinoară - interviu cu bunica

 Bunica- n.1938:

Când eram copil, nu existau bomboane de ciocolată de pus în pom. Puneam în pom figurine de zahăr, care frecvent se topeau de seara până dimineață. Le găseam pe jos. Nu eram bogați, eram o familie cu patru frați. Aveam animale, mâncare, de toate, dar haine mai puține. Ce puteau ne luau, ba un pulover, ba altceva. 

Într-una din dimineațile de Crăciun m-am trezit mai târziu, și nu am mai găsit banii puși pentru mine sub pom. Erau puși banii după mărime: Aurora, Liviu, Doina și Tili. Am început să plâng.
Apoi a venit mama cu joarda:„Mă! Iute să scoți banii pe care i-ai luat și să-i dai lfetei!”
Fratele meu atunci mormăi „Dar ,mica asta ce face cu banii?” (râde). Mica mi se zicea, că eram mezina familiei. Până la urmă mi-au dat banii, totuși. 

Fratele meu umbla toată noaptea cu colinda, cu încă doi băieți. Fiecare era cam de vârsta lui. Dintr-un capăt în celălalt al satului umblau, cu trăistuța până la șase dimineața. Veneau cu colaci și cu cârnați la ei. Nu aveau oamenii bani,să le dea, să știi.

Îmi aduc aminte că era acolo jos, bucătăria de vară. Totdeauna deschideam ușa să văd ce era pe masă. Era plină de cârnați și de colaci! (Râde). Unii dădeau jumătate de colac, că mai mult nu aveau. Cozonacii se coceau practic într-o cratiță mică, în cuptorul de pâine. Ei se coceau foarte bine. Se culegea grâul încet, cu secera. Apoi, se dădeau cote de grâu la ruși, încât rămâneau doar cu secara.
Nu aveam de ales. Ne făcea mama pâine de secară. Nu cred că ție ți-ar fi plăcut (Se strâmbă și scoate limba).
Nouă ne era foarte greu, dar am crescut sănătoși. Am știut să învățăm bine, ca să nu mai stăm pe câmp la coada vacii. Era o mare reușită pentru noi și o mândrie pentru părinți să ajungem la oraș, la școală.

Faine vremuri, și simple. Vedem ce ne-o aduce viitorul...  (Rămâne pe gânduri)

marți, 22 decembrie 2020

Pacientul cu umbrela

Într-o zi de vară, aveam internări. Pe ușa cabinetului nostru de la etajul cinci al Spitalului Clinic de Recuperare Cluj intrase un pacient înalt, slab și sobru. Era la vreo 50 de ani, cu ochelari rotunzi de tip Harry Potter și cu o pălărie galben pai, carea ascundea o mândră chelie de tip Băsescu. Deși afară nu ploua și omul venise la internare timp de 14 zile, el avea la purtător o umbrelă lungă, crem, cu mânerul lucios, de culoarea lemnului deschis.

 Curiozitatea mea decide să rupă tăcerea.

 -Și dumneavoastră vă e frică de câini?

 -De ce să îmi fie?

 -Presupun că umbrela e pentru autoapărare. Avem câțiva dulăi feroce jos, în parcare. Sigur i-ați văzut!

 -Nici poveste, domnul meu. Eu sufăr de fiară și mă mănăncă des pielea spatelui. Dar nu pentru asta am venit. Mă doare grozav de tare umărul drept, incât nu pot duce mâna la spate. Umbrela e pentru a mă putea scărpina și, bineînțeles pentru a mă încălța. Haideți să vă demonstrez. După ce introduc piciorul în pantof, pun capătul mânerului în zona călcăiului și trag în sus. Vedeți dumneavoastră, nici cu șalele nu stau bine...

 L-am pus să se dezbrace (cu greu), și l-am consultat. Aveam în fața mea un pacient inventiv, dar dependent de acea umbrelă. Dacă aceasta dispărea subit, el cum se va descurca?

Astfel, sub coordonarea doamnei doctor am împărțit procedurile în mod egal între cele doua zone de interes. Rețeta conținea curenți de medie frecvență, masaj, laserterapie, ultrasunete și gimnastica medicală. Primele scad durerea, având un efect însumat în timp și aduc aport de sânge pentru „reparații”. Ultima ajuta pacientul să scadă presiunea pe ligamentele articulare și progresiv să facă mișcările necesare pentru a își urma activitățile cotidiene.

Pe măsură ce treceau zilele, pacientul nostru devenea din ce în ce mai hotărât și mai zâmbăreț.

Veni ziua a patrusprezecea, pacientul nostru se grăbea să își strângă bagajele, iar eu stăteam la masa din salon, consultând un nou pacient, care îi luase locul în patul respectiv, aflat lângă geam.
Înainte ca vitezomanul să iasă pe ușă, coada ochiului meu stâng, de soacră îi văzuse umbrela stând rezemată de perete, în obscuritate.

 Mă întorc înspre el.

- Domnule, v-ați uitat umbrela!

- Eee... da. Asta voiam să vă spun, domnule doctor! Vă mulțumesc mult! (cu gesturi largi) Nu mai am nevoie de ea. O vrea cineva?

- Da, se ridică în picioare, exclamând un pacient rotofel. Eu indată plec. Am drum lung până la țară și se anunță vremea rea!

 Ușa cea albă de termopan se trânti, și pacientul plecă. Dar amintirea lui rămase cu mine până astăzi.

duminică, 29 noiembrie 2020

The truth, roles, and other caricatures

It all started with a an unconfortable card from the Integration Game.




"When someone around me is feeling down, I feel..."


"Of course, I sweep over to save the day! No one deserves to be sad around me. I like to live in a happy world, all the time!!!"

Then, hearing my answer, I stopped and stared. Does it have to be like this? I know I did it in the past, but is it still true? Hedonistically speaking. Hmmm...

In my teenage years I was the anonymous quiet one. Not frequently heard in the classroom.
As a melancholic-sangunic and  introvert (lover/poet of the four archetypes by Moore), my connection with feelings is absolute. But, on the darker side of the spectrum, I frequently cannot differentiate between my feelings and the others` feelings.  Nowadays, the coping strategy is to run away, or distract myself with chocolate or my phone. 
In that time, I was a human pinball, happily bouncing around and hitting the classmates with the craziest jokes or the funniest faces I could make. I DID NOT STOP until the person was cracking up or at least let a smile out. I could feel their energy/vibe change and their feeling of gratitude (Just what he/she needed) made my miserable existence become worthy.

I needed to connect.
I needed to be seen
I needed validation
I needed to fit in a group
I needed to feel important

The problem was that by not letting the other get in touch with his/her feelings, and forcibly distracting them, I was ignoring his/her needs, for the greater good. It was like an autoritarian parent, who thinks he knows best, and in the end the "child" will thank them, even though there is a rebellion going on at the moment. It was a one size fits all way of thinking, and sadly I wasn`t so great at being a robot.


What do I DO VS what does the person NEED?


My role became the best of me. I identified with that role. It became a caricature of doing, not thinking.
Unknowingly, as a saviour, I took responsability for the other`s feelings and needs. Thus, this saviour is the only one that doesn`t find peace. Maybe he forgot what it felt like.

Before I learned to fit into that role, I was a boy/man, and a human being. A fragment of a soul greater than my existence.

I sometimes miss having a wise person pulling me away from that habit and asking me: 
"Why are you doing this?" Fifty times, if this is the road to my deepest truth.

Now I know that the wise man is me. A part of me. The observer, that was dying of thirst back then.  Nevermore.


Now, by being in touch with myself and my needs, and carefully observing the other`s feelings and needs, I make my presence felt and politely ask if she needs anything.

It is useful to make friends with the observer within. With his presence, I choose not to be a slave to that role. Finding balance in everything and life will be a pleasure to live once more.

 

luni, 23 noiembrie 2020

The shadow of a contest

Why does one enter a Toastmasters contest? 

Prior to this I`ve asked some members, and they responded:

-To rise up to the challenge, to become a better version of myself

-To fulfill other`s expectations of me.

-To discover new abilites.

-To feel the suspense, in order to get out of the confort zone

-To explore my sense of humour and in the future to be proud when recalling the event.

 
The benefits of entering one are many, like winning. Or performing your speech earlier in order to advance to the next level of the path, even carying the club name proudly to the podium.
But there are other hidden benefits. This is a true story.

 May 2018. One chilly Saturday morning I met up with a member from Cluj and two girls from Republic of Moldavia. We drove towards Oradea, where the DIvision D Contest was being held. Imagine all of the 25 clubs from Romania and Moldavia sending theirs best speakers and evaluators! I could feel the pressure of the stage…

As we drove and talked, I suddenly became overjoyed. I could feel that today is the day something special will happen. I could feel it in all my cells. My mind took control. “Yes, this is the day. I will become a champion. I deserve it. After all, I have plenty of experience.”

 

The contest was held at Hotel Ramada, in a large room with soft and thick floor mats. They were so fluffy, you could even dive into them!
I was wearing my lucky black coat and black trousers. With the best intentions some speakers approached me and wished me “Good Luck Horatiu!” or “You ARE THE BEST. I cannot wait to see you perform.” I grinned in a bad poker face… no pressure! :D

Fifteen minutes prior to the evaluation contest I was trembilng with anxiety. I went to the batroom to stretch and to warm up my voice. I tried deep breathing, but no effect!

Have you ever found yourself in a bad state and could`t pull yourself together for something important?

 

Thank you for being here with me.

 

After the speech and those 5 minutes of writing my evaluation, I entered the room.
Then It was quiet. 3 seconds lasted for a lifetime. I started. My voice trembled every 2 seconds, my mouth was dry and the notes that I wrote were trembling. I could`t even see them anymore. I frowned and struggled to make some sense. Although what I said made perfect sense, the anxiety was greater.


After the contest I wanted to go away and NEVER RETURN. While everyone else was applauding, I just sat there on the chair. I felt deep shame and dissapointed. I could`t look my fellow collegues in the eye.

All of a sudden, my mentor approached me. 
He said in a patronising voice: “Young man, you were nervous. Too bad. What you said was better than the others, but how you said it… BIG dissapointment.”

There was my mentor that was suppose not to uplift me but to understand me and my feelings.
I felt tears rushing into my eyes and I rushed outside. It was cloudy and the wind started blowing, just like my interior. Between two big hedges I stood there staring.

Dark thoughts came into my mind: “Huh. Look at you. Biiiig speaker! Four years of experience. WASTED!”

I took a deep breath in. And another one, sighing. After the third one I took my phone out and typed : “I love myself and accept accept myself even though I didn`t win.”
A big smile flooded my face. I couldn`t belive it. Was it me that wrote that?
As I read it time and time again, I felt better and better.

I became peaceful, warm, full of sunshine and rainbows. Dear reader, it was just like the joy of returning to the comfort of your own home.

Although I didn`t even make it on the podium, THAT day I WON somenting better.  learned the lesson of acceptance, the lesson of kindness and the lesson of self love.

That weekend when I returned home I felt as I have won thousands of contest at the same time.
The victory was with myself! 

Make sure you steer yourself in the right direction and be kind to yourself even if you fail!

miercuri, 18 noiembrie 2020

Motanul cel guraliv

Se spune ca animalul de companie seamana cu stapanul.in familia noastra, desi suntem ardeleni, se vorbeste mult si repede.De aceea a ajuns fix la noi Teddy, motanul cel guraliv.

In cele ce urmeaza va voi prezenta viata noastra si peripetiile bunicii mele TL cu pisicul respectiv.

L-am primit de la un vecin in dimineata zilei de 11 septembrie 2001, iar pentru noi era o bucurie!



 Teddy era un pisic negru de rasa, birmanez cu angora. Asta insemna ca era grozav de flocos. Avea ochii verzi patrunzatori, niste smocuri bogate sub urechiuse si o coada cat antebratul de groasa.

Era un pisic dragut si torcacios. Ti se suia in brate, si statea pe spate, punandu-ti labuta pe piept in timp ce te privea in ochi, clipind lent.


 

In fiecare dimineata, la ora 5, era prezent. Sarea de pe banca din fata casei direct pe pervazul geamului, unde mieuna intr-un hal, pana il lasam in casa. Daca nu ii dadeam de mancare urgent, era in stare sa ii  trezeasca pe toti!


Intr-o zi de primavara a anului 2005, bunica ll aude cum miauna din ce in ce mai tare si prelungit, dar acel mieunat parea trist. Degraba ea deschis usa verde de la casa, iar Teddy topaia chiunuit, tinand labuta stanga in sus.

Ea face ochii cat cepele si il ia pe sus ca pe un copilas. Il pune intr-o vesta verde tricotata si hop-top cu el in Dacia 1310, de culoare albastra.

In nici cinci minute ajunsera in orasul Hateg, la veterinar. Asa de tare se grabea bunica, incat a intrat pe strada veterinarului fara sa semnalizeze si pe contrasens!  Si-a dat seama ce a facut doar cand a auzit fluieratul prelungit a politistului ce dirija circulatia. Dupa ce a parcat, un vecin I-a intors rapid masina, In timp ce ea statea cu moliciunea de pisic in brate. Cand a ajuns masina politiei, nu a mai recunoscut Dacia si s-a tot dus inainte :D

 Veterinarul I-a facut o radiografie si I-a pus labuta in ghips, la un unghi de 120grade. 
Apoi, zilele urmatoare au fost intense pentru bunica. Tedi statea pe cel mai bun fotoliu din casa si abia cobora treptele casei : toc toc toc pentru a isi face nevoie. Bunica, dupa el cu lopatica plina de cenusa.

Atunci cand Teddy isi scutura umarul stang, clar pe acesta il manca pielea de sub ghips, iar bunica il scarpina pe sub el cu coada pliciului de muste. Bineinteles, dansul ii multumea printr-un mieunat.

 Dupa doua saptamani ii s-a recomandat sa mearga la control cu el la veterinarul din sat. Bineinteles ca l-a luat in brate, l-a pus in vesta verde crosetata si s-a dus cu el pe drum. Oamenii isi faceau cruci peste cruci ca nu mai vazusera asa aratare. Tanti Tili este dili!

 Simpaticul torcacios a scapat de ghips dupa inca doua saptamani si a putut merge din nou, iar pentru bunica a fost un exercitiu de rabdare, atentie si de grija, deoarece nu mai avea timp sa se planga asa de des.

  

Din pacate pe Teddy nu il mai avem din 2006, deoarece drumul national langa care stam e intens circulat si destule pisici patesc inevitabilul.
Am avut la sat o pleiada de pisici frumoase, dar nici unul ca motanul negru, guraliv si purtator de ghips.

miercuri, 11 noiembrie 2020

Batman, Joker and the importance of masculine models

 

                                                                                                                                         source:wegotthiscovered.com

As a kid, I loved Joker (Mark Hammill), especially for his laugh and feeling good everytime. Now (32), I realise that Batman is a good guy, acting like a barometer for those that turn the balance heavily.  It`s like the 20/80 rule, in which one person can help correct a whole lot of villains during the series.  

In relationships, women value that 80/20 rule. Some days she needs you to be Batman, that knows his direction and worth, predictable and the one that can protect and lead her if she is destructive to herself. 

In other days, Joker is the one to go for. When she needs to relax and/or have fun. That character is light, unpredictable, chill and fascinatingly creative.

I think that most men can be combination of both J/B in various percentages and situations.

Ultimately what I as a man need and did not do since childhood is to have HEROES. Someone to admire.  Someone with values, to look up to and when the moment comes, to become one. Not by wearing a fancy suit, but with the right attitude!

joi, 29 octombrie 2020

Primul meu 5K

 Astăzi a fost o zi istorică. Primul meu 5K!



Pregătire: Stat pe tușă acea săptămâna anterioară datorită unei accidentări, tot la alergat. Am mers doar zilnic cu respirația Wim Hof în acel timp liber.
*
Ora 16.00 Cele mai multe recorduri mondiale s-au depășit la acea oră. Statistic.
M-am încălzit câteva minute în ritm energic, și m-am echipat pentru a alerga în parc. Minim două straturi minim, deoarece erau 12 grade și vânt.
Planificare și Ritm: 2min alergat, 4 minute mers rapid. 2 jumătăți de respirații la doi pași, cuplat cu 2 jumătăți de expirații la următorii doi pași.
Parcul era semi-gol. Doar câțiva prichindei care se jucau sau se dădeau cu bicicleta. Eu doream să fie și mai provocator, așa că am lăsat masca simplă, chirugicală să îmi țină de cald.
**
Kilometrul 2.50. M-a luat foamea deoarece nu mâncasem de amiază. Doar porția de carbohidrați am luat-o. (Un războinic poate fi distrus din interior. Își pune bețe în roate, mâncând prea mult.)
Cu fiecare kilometru a fost mai ușor, iar frecvența cardiacă scădea.
*** Kilometrul 4.10. Se însera deja. O convingere mă trimitea acasă, dar încă mai aveam energie în mine. ERA POSIBIL SĂ FAC AZI 5K?
Azi eram doar la antrenamentul 3 din 15 (couch to 5k in 4 weeks). Nuuu... Plănuisem acest lucru sâmbâtă... atunci era ziua perfectă!!!
No hai ș-om mere! Parcă zburam. Trecusem de bariera psihologică. Găsisem ritmul, acel sweet spot optim de 2/4 min.
**
La final, nu îmi venea să cred!!! 5.05km, doar învârtindu-mă în parc. La sosirea acasă, am izbucnit într-un râs și o țopăială magică de bucurie.




După un stretching - yoga și încă 15 minute, tot nu îmi venea să cred. Reușisem ceva neplanificat.
Sunt un control freak?
Poate, dar nu și azi. Cu beneficii maxime!

vineri, 7 august 2020

De ce joc jocuri

De ce joc jocuri:

Pentru povestea grozavă (intrigă+personaje)
Pentru sunetul de calitate
Pentru ocazia de a fi un erou
Pentru efortul depus de oamenii care l-au dezvoltat
Pentru dezvoltarea gândirii creative, plastice, reactive.
Pentru grafică
Pentru multiplayer
Pentru subiecte comune de discuție.

***

M-am întrebat și eu acest lucru, atât înainte și după ce mi-am luat un PS3.
E foarte probabil că este legat de nevoile simțite.

Câteva exemple:

Nevoia de noutate/ de a fi provocat, pentru a antagoniza previzibilul vieții cotidiene. E aceeași nevoie atunci când îți cumperi ceva nou, cu misterul care pare că se întinde în fața ta.

Nevoia de apartenență/cooperare/comunitate/ de a fi inclus/ camaraderie:
Motivul pentru care aleg sa ma joc cu prietenii. În liceu jucam cărți frecvent, în facultate mai puțin, iar acum către deloc.
Același motiv era în cazul jocurilor de tip shooter (L4D2, CS Source), pe care le organizam în camera de cămin. Era o direcție comuna și o poveste despre care puteam vorbi apoi ore întregi.

Am auzit anul acesta că un jucător de World Of Warcraft a decedat de COVID.
Ce au făcut cei care îl cunoșteau?
Un marș funebru online, la care au participat sute de mii de personaje virtuale, conduse de oameni reali, aliniați acolo pentru un SINGUR SCOP!

Nevoia de autonomie (independență) - eu îmi iau deciziile bine sau rau într-un mediu controlat, și mă aștept la consecințe clare, datorită faptului că, în comparație cu viața, deseori nu există multe variabile în ecuație.
Dacă aleg după terminarea jocului să îl reiau, din curiozitate, voi afla unde mă va duce.

Nevoia de libertate - Genul Open World: GTA V, Far Cry3, Skyrim, Assasins Creed II - BF, World Of Warcraft.
Acestea oferă o lume întreagă de explorat și simulat diverse acțiuni și consecințele lor.
E strâns legată și de nevoia de exprimare, poate chiar a furiei, fără a investi într-un sac de box la domiciliu. Aviz jocurilor MortaL Kombat.

Nevoia de apreciere și înțelegere: La fel ca citirea unui roman, jocul te poate include în universul poveștii lui, la care simți că ai o contribuție, în funcție de alegerile pe care le faci. (The Last Of Us.)

Nevoia de relaxare/destindere: După o zi lungă la serviciu, merită să te mai deconectezi 1-2h.

Nevoi speciale: VR/realitatea virtuală cu cască VR și mânuși poate fi folosită la recuperare funcțiilor motorii și a mișcărilor fine a pacienților cu tulburări de coordonare (AVC).
De asemenea, Kinect-ul a fost util pentru reacția și coordonarea mișcărilor mână-ochi (viteza de reacție dintre apariția stimulului vizual sau auditiv și mișcarea membrului respectiv).

Închei cu favorita mea: Nevoia de provocare, care aduce semnificație, în jocurile Need For Speed.

Spor la jucat și descoperit!

joi, 6 august 2020

O zi pe care cu drag mi-o voi aminti

    Un mare maestru de arte marțiale israeliene spunea odată că uneori merită să pui sabia în cui și să înveți să folosești pana de scris.

Acum, la ceas târziu din noapte, aleg acest lucru, după ce m-am „luptat” timp de patru ore cu șoseaua rece și mai apoi fierbinte. A fost o adevărată simulare a vieții, care mi-a oferit inspirație, invățând la fiecare pas ceva nou...

Varianta pe scurt: Am făcut 40 km cu bicicleta, până în Miercurea Sibiului, chiar dacă astăzi era joi :P.
                  
     







Cum a început totul


Era luna martie. Visam ca în luna iunie să testez trotineta electrică până la Miercurea Sibiului. Un drum cu câteva rampe și pante, aflat la 40km distanță. Problema era că autonomia trotinetei mele era de 31-32km pe loc drept. Unde mai pui și traficul destul de intens.

A venit pandemia, și după ce am revenit, am testat-o în iulie pe drumurile de acasă. Apoi am scris acea postare referitoare la cei 20km cu trotineta in cele trei zile. 

Astăzi mi-am dat voie să fac dublul acestora într-o singură zi. Cu noua achiziție, o bicicleta second hand, cu o vârstă de vreo 20 de ani, dar aranjată la maximum! 

Să ne înțelegem. Înainte de această nouă sursă de bucurie, ieșeam cam o dată pe săptămână cu bicicleta și faceam nu mai mult de 5km. Nu de alta, dar îmi era mai simplu să ies la alergat o dată la două zile, având nevoie de mai puține uși de deschis și echipamente de transportat. 
De fapt, sursa problemei era bicicleta de o calitate modestă. Grea și cu piese care te obligau să nu te duci prea departe.

Recomandare: Nu o lua de pe net. Testeaz-o la un bike shop mai bine.



Planificarea 


Am făcut planul aseară cu traseul și cu lucrurile de luat:

Ghiozdan de 10l (cu pompă mică și kit rapid pentru rezolvat penele, pelerină de ploaie, batoane de susan, termos cu 500ml apă continand calciu efervescent).
Ultima reface rapid Ca2+ folosit în contracția musculară.
Bonus: Cateva dulciuri pentru alpiniști. Energie rapidă. Dizolvare lentă.

Alte chestiuni de interes:


Cască bicicletă cu oglindă atașabilă (test drive)
Șosete respirabile și cu întărituri pentru bicicletă
Mânuși Decathlon cu întărituri
Tricou ciclism cu multe buzunare
Pantaloni scurți
Sticlă de hidratare rapidă (700ml)
Armband elastic pentru telefon.

Scot un sticky note și îmi aloc timp pentru programul de dimineață, dar de data asta am ales să fac ceva diferit. Am contactat 30 de oameni faini din online, pe care îi cunosc bine și personal și le-am cerut ajutorul pentru a îmi fi sprijin psihologic în următoarea dimineață. Spre surprinderea mea, toți au fost încântați să mă susțină în felul lor. Se pare că e adevărată următoarea zicală:

„Se spune că nu îi iubim pe cei din jur pentru câte fac pentru noi, ci îi iubim datorită faptului că facem multe pentru ei.”


Ziua cea mare


Dimineața m-am trezit devreme, în jur de 6:00.  După meditația ghidată de relaxare și cele două pahare cu apă la termperatura camerei,  îmi prepar micul dejun ( 200ml lapte de orez și cocos cu granola și cu o banană tăiată felii).

Până se înmoaie mă apuc de o tehnică din Qi Gong (activare energetică pe meridiane), urmată de câteva posturi de yoga și respirație prana (pe câte o nară).  Partea a doua este cu stretching-uri și gimnastică. Incălzit, fac câteva flotări și genuflexiuni, ca niciodată, pe câteva videouri motivaționale. 

Urmează dușul, obligatoriu rece la final. De doi ani fac și e mai bun decât o cafea.

                

După ce mănânc, o las pe „Anima” să prepare limonada cu frunze de busuioc și miere, și puiul pentru prânz la oala cu gătire lentă. 
Activez modul „Rapid”, ca peste 4h să fie gata, pe când eu voi fi venit de la pedalat.

Nu uit să spăl vasele și să mă eliberez de povara trecutului ducând gunoiul. :D 


Ora 8:26


Pornesc de lângă un Petrom,  pedalând viguros, iar în depărtare, la capătul străzii văd o rampă enormă. Înghit în sec și pedalez. Câteva TIR-uri trec pe lângă mine, și simt efectul vidului ca o praștie care mă trage înspre șanț. Dar nu mă las. La sfârșitul urcușului mă resimt la coapse. Erau doar primii doi km

Trec și de ea, iar la scurt timp decid să fac o pauză de rehidratare.
Adoram liniștea relativă a câmpului,  mirosul de fân strâns și crudul verde care mă înconjura, dar și oportunitatea de a face câte o fotografie.

Dornic să ajung cu bine, continuu, dar văd tot mai multe rampe abrupte...
La finalul celei de a treia deja îmi ardeau mușchii, ochelarii mi se aburiseră, și  am ajuns să respir cu amplitune maximă! 
Pe brațara mea scria 183 bătăi pe minut. Aproape de limita cordului, conform vârstei. (220- vârsta).



Încă un popas, de data aceasta la umbră. Mare mi-a fost mirarea că și două cruci stăteau liniștite la umbră. Mă ducea cu gândul la pleiada de stele sticloase verzi și albe de pe marginea drumului.  :( 

Încep a bea din apa cu calciu, deoarece abia mă mai țineau picioarele de încordare. Nu îmi mai venea să stau jos, suspectând că va fi grea ridicarea. Respir din ce în ce mai ușor, savurând o bomboană de alpiniști.

De la fabrica de vis-a-vis venea  un miros dulce și afurisit de îngrășământ chimic, cu valuri rare de aromă de bălegar fin, care mă iritau și mai mult.
Tușind, scot telefonul. Numai cinci kilometri făcusem!

„Fir-ar al naibii de treabă! Cum voi mai face încă 35?!”

„Doar umbra se uită înapoi”

„Umbra mea începu a se uita înapoi...”

Provocarea #1


Cobor de pe bicicletă înainte de a patra rampă. Nu e nici o rușine să mergi pe lângă bicicletă. Credeam cu tărie că voi ajunge, indiferent prin ce metodă. Chiar și cu 6-7km/h.

Mergând în dreapta ei, sunt periat fin de curentul mașinilor care trec în grabă. Doar jumătate din șoferi păstrează distanța, din păcate. 


Vegetația era crescută bine la marginea drumului, iar eu mă apropii mult de lateral, fiind scărpinat constant pe gambe de către acele tulpine rugoase de cicoare.

Mă gândesc și negociez: „Mai bine mă întorc când am 10km. 20km în total e o victorie.”

Apoi, îmi amintesc de toate acele persoane pe care le-am rugat să mă ajute.
„Ce au să zică dacă mă întorc?” „Nu trebuie să-mi iasă din prima, nu?”

„SCHIMBĂ GÂNDUL!, răcni o voce suverană din capul meu.

”Ai dreptate, cred în mine, și eu le voi oferi ceva în care să creadă. Le sunt recunoscător fiecăruia dintre ei.”

Astfel, pe măsură ce urcam rampe/dealuri, a fost un prilej bun să îmi amintesc și să și grăiesc cu voce tare cui aleg să îi mulțumesc. Recunoștiința mergea mai repede decât pașii mei! Începusem cu cei treizeci de inși din seara anterioară. Apoi, m-am conectat la cercul de oameni faini pe care i-am cunoscut în tabăra de la munte.
Am trecut în revistă familia, colegi de la Toastmasters, prieteni, colegi de serviciu, șoferi de TIR care îmi aduc rapid fructe uscate și tot ce am nevoie. Am inclus aici și proprietarul apartamentului la care stau, până și fostele prietene!

La un moment dat, când era mai greu, și mușchii urlau, eu strigam peste ei, nume și nume cărora le mulțumeam, deoarece nu mă auzea nimeni. ASTA DA MOTIVAȚIE!

Pe drum am văzut trei vânturei roșii (șoimi comuni), un cârd de ciori și câțiva grauri. Aveam tot mai multe motive să le fiu recunoscător!

Mi-am amintit apoi de un videoclip educațional care spunea că două lucruri fac diferit sportivii de înaltă performanță:
1) Dacă le faci o poză în timpul cursei, sunt fericiți și impăcați cu ceea ce fac.
2) Trăiesc prezentul, propunându-și obiective apropiate, vizibile și realizabile.

Am ales să fac ca ei. Nu mă gândeam că mai am 30km, ci o luam pas cu pas. 
Chiar dacă aveam o rampă lungă sau abruptă, îmi propuneam un reper față de care să schimb viteza în treaptă inferioară, și până unde pot pedala. Am observat că treceam pedalând peste obiectivul acela, apoi coboram și continuam cu un mers de învingător.


După multe rampe urcate cu sudoarea frunții și pante coborâte în viteză cu o bucurie copilărească, am ajuns la această bornă. Deja credeam că se poate!
Nici nu am remarcat câinele Saint Bernard de după acesta, decât în ultimul moment. Doar ridicase capul, nici nu s-a sinchisit să latre!

Pe drum, mi-am dat voie să îmi simt corpul, astfel încât să ii acord atâtea pauze cât are nevoie, dozând cu atenție apa și dulciurile.

Am trecut cu atenție pe lângă o stână care părea că nu are câini. Singurul lucru gălăgios era un excavator care muncea din greu.

La o coborâre a unei pante cu aprox 50km la ora am speriat un șorecar adult, care s-a desprins degrabă de pe creanga unui copac. Pe cât era de mare animalul cel brun, pe atât de grațios și fin plana deasupra lanului de porumb.


Nu îmi venea să cred. Parcă era Crăciunul când văzusem turla bisericii de mai sus. 10:13. Cele două numere norocoase!  Ajunsesem la fix :D 

Așa fericit eram, încât salutam sătenii. Chiar dacă nu mă cunoșteau, eu continuam să îi salut. La un moment dat, am găsit câțiva care răspundeau la salut.




Așa de mult m-a atras piața aceasta, cu simplitatea ei și spațiul oferit. O priveam cu interes când veneam la Sibiu cu autobuzul. Mi se părea ceva magic de liniștit.

M-am bucurat de batoanele cele delicioase cu susan. Pe când mâncam, observ o brichetă cum stă pe jos în soare. Putea exploda oricând, chiar dacă era goală. Iau o pungă și o pun la gunoi. :) 

Dau câteva mesaje de celebrare a succesului, nu stau să mă bucur, deoarece soarele deja era mai puternic, iar eu aveam inca 20km.


Provocarea #2




După ora 11:00, soarele ardea tot mai tare, iar locuri de oprire la umbră nu existau.
Nici un nor nu era pe cer. Parcă pedalam pe meleagurile elene....

Singurul moment cu soare care mi-a plăcut a fost când mă aflam în vârful unei pante, iar în depărtare se vedeau cum se ridică valurile de căldură între mine și pleiada de panouri solare negre. Era o frumusețe deșertică, unică, ducându-mă cu gândul la o mișcare tremurândă electro-magnetică.

După ce la coborârea pantei am gustat din deliciul vântului prin pletele-mi, am reușit să găsesc un copac generos, unde să iau două guri de apă.
Când să plec, neajunsul a lovit. Am rămas cu oglinda în mână. Se desprinsese de pe interiorul căștii, fiind lipită de un autocolant de hârtie, nu direct de cască. :O

Era o problemă că nu mai puteam vedea. Totuși, am avut încredere în experiența mea de la corul de medicinști și în anii de chitară ca să recunosc prezența sau absența unei mașini, și cât de mare este ea (motor mare, diesel). 
Când auzeam una mai mare, mă apropiam de margine și apucam ferm de coarnele ghidonului.

Copilul meu interior se juca, imaginându-și că are auzul cel fin al unei bufnițe.
El a continuat astfel, gâsindu-mi prin el inspirația referitoare la anumite păsări, de pildă anduranța, flexibilitatea și precizia unui porumbel călător, precum și inteligența unei ciori.

Acceptam faptul că putem coborâ o pantă cu 40/h și să urc o rampă cu 7km/h. Conta să ajung acasă, deoarece nu mai prea aveam apă și mi se făcuse foame. De asemenea, începusem să mă resimt.
Singura alinare era prezența vântului cel cald, care ocazional aducea aromă proaspătă de paie uscate :D


O intâmplare faină avut loc, pe când mergeam pe lângă bicicletă. Din sensul opus circula o dubă Volkswagen de culoare roșie, care avea deasupra ei montate patru biciclete.
L-am salutat pe șoferul cu ochelari de soare, și el mi-a făcut bucuros cu mâna.
Aveam o pasiune comună, dar în direcții diferite. Mă simțeam inclus. 


Pe drumul înapoi am făcut câteva poze și mai multe opriri:





Nici nu ai idee ce mult m-am bucurat când am recunoscut Râpa Roșie, aflată în apropiere de Sebeș:


Provocarea #3:


Eram deja amețit de la căldură, iar în fața mea era ultima rampă, abruptă de 10%. Asta era cea mai mare provocare a mea. S-a trezit avântul de războinic. Am pedalat cu viteza maximă și la coborâre, iar la urcare am continuat a zâmbi și a respira profund, motivându-mă că POT! Chiar dacă viteza mea a scăzut la 1/3, eu am putut!

Am ajuns cu 45 de minute mai repede decât la dus, diferența de altitudine fiind de aprox 150-200m între Miercurea Sibiului și Sebeș. Când coboram prima pantă care m-a defocusat dis de dimieață, chiuiam, zâmbeam și râdeam de bucurie.
Cercul era complet!


Fața unui om mândru de fericit.  P.S. Până și bicicleta era obosită.


Nu îmi venea să cred câți kilometri făcusem, fără prea mult antrenament, doar cu voință, planificare, susținerea dragilor și recunoștiința față de tot ceea ce mă înconjoară. 
Total: 30km pe bicicletă, 10km pe jos, în 2h:48 minute.


Din această experiență am învățat că:

1. merită să planific și să execut corespunzător 
2. că viața e cu suișuri și coborâșuri, care merită abordate și încet, atâta timp cât          mă indrept în direcția potrivită,
3. să am un scop clar definit, urmărit pas cu pas, 
4. să mă bucur de viață și de micile detalii care contează. 
5. e important să am încredere în talentul meu de a auzi și de a asculta. 
6. merită să am susținători, chiar și la distanță.
7. nu în ultimul rând, recunoștiința m-a ajutat cel mai mult, chiar dacă mai aveam      o distanță considerabilă până la obiectivul meu.


PS. Limonada am dat-o gata pe toată din prima, iar pulpele de pui au fost numai bune de fierbinți și delicioase. 



Te las cu un apus mirific al unei zi minunate: