Anul I de facultate la Cluj m-a binecuvântat cu două colege de serie: Erika S și Erika T. Era un mix reușit, deoarece împreună făceau furori. Adăugau condiment grupei în care se găseau.
Erau deosebite și separat, dapăi împreună. Prima era blondă pai cu păr lung, haine tricotate și ochi verzi, din cale afară de blânzi. Ca tip de personalitate era melancolică. Calmă, mereu săritoare în ajutor. Aveam o fascinație pentru ea și politețea ei. Vorbea lent și rar, atent măsurându-și cuvintele. Fiind originară din Harghita, probabil credea despre ea că nu știe româna suficient de bine. Pentru mine nu conta. Chiar dacă era puțin ciudată, era minunată prin nota personală pe care o aducea mediului academic.
Cea de-a doua era micuță, slabă, brunetă, tunsă scurt, cu ochi negri. Se îmbrăca goth. Era ca argintul viu, vorbea iute și se vedea că era din Cluj. Avea un zâmbet larg, cu dinți nespuși de albi și rotunzi. Îmi plăcea tare de ea. O fascinație pentru ce ascundea. Avea mult potențial și era plăcut timpul petrecut cu ea, înainte de cursuri.
În noiembrie era ziua Erikăi S. Împreună cu un coleg oltean, am fost însărcinați cu treburi logistice: să aducem florile. Tărăgănând de noi cu sandwichuri, semințe și povești, ne-am dat seama târziu că era deja ora cinci și jumătate, iar florăria de lângă campus închidea la șase. Aruncăm niște haine pe noi și parfum, și o luăm la sânătoasa pe Aleea Ciorilor în jos, gâfăind mai ceva ca Expressul de Hogwarts. Lângă Casa de cultură a Studenților găsim doar o doamnă dodoloață într-o geacă albă, care strângea ultimele vaze roșii cu flori.
„ Stați! Vrem și noi un buchet. Trebuie să ajungem urgent la o zi de naștere.”, strigă Andrei.
„Mda, aveți noroc, acesta e ultimul”, mormăi ea, scoțând aburi denși pe lângă țigara care rămăsese între buzele vinete.
„Fain la Cluj!” simții să adaug.
„Sper că nu e o problemă că pe card scrie în ungurește. Vi-l dau la jumate că e final de zi și omul nu a mai venit după el. Am muncit vreo jumate de oră bună să-l fac.”
„Excelent. Noi avem tot o unguroaică de sărbătorit.”
Nici nu ajunseseră bine banii în buzunarul doamnei că noi deja ne-am suit în primul taxi, către Mănăștur.
Telefonul meu Nokia vibră de două ori. Era Consuela, „sora cea mare și corectă” a grupei.
„Ce tot faceți? Sunteți culmea! Iară întârziați?! ”
Transpirați, urcăm la etajul doi al unui bloc fără geamuri pe casa scărilor. Acolo, clanța ușii albastre de metal pocni la deschidere și prin holul luminat se vedeau în living cele două grupe de viitori domni doctori. O duzină de tinerei faini și relaxați.
În ușă era Erika S, care era gătită și cu o fundă roșie în păr. De abia am recunoscut-o de la machiajul mov intens.
„Surpriză!”, spuse Andrei, iar eu i-am oferit grațios buchetul de cinci trandafiri multicolori. Ochii ei sclipiră, dar când îl întoarse ca să citească de pe card, buzele ei se mușcară, iar privirea era tulbure de dezamăgită.
„Mu-mulțumesc mult, dragi co-colegi, dar cred că florile nu sunt pentru mine...”, reuși ea să spună, scoțând un zâmbet chinuit.
„Cum să nu fiee?”. Mai înainte le-am luat. De aceea am întârziat.”, rânji eu.
Erika T, aflată lângă ea, abia își putea stăpâni râsul.
Pufăi cu putere, în timp ce grupul amuți. „Înțeleg că nu sțiți maghiară. Primul rând e corect.”
Pe card scria: „LA MULȚI ANI,
BUNICO!”
