Nenea Puiu

 Imi amintesc cu drag de acest vecin. Inalt, cu par lins alb si bogat. Purta uneori basca cu ciucur si mereu avea o vesta care imi amintea de soferii de TIR. Prefera, ca orice om de varsta a treia, culorile gri, maro sau crem. Era seful de scara si sef la pescuit. Mergea frecvent la balta din satul Santamarie cu bicicleta lui cea neagra de oras cu undita legata pe cadru. Avea un garaj in care nu tinea masina. Jumatate era plin de scule la vedere, undite pe pereti si cutii ascunse sub perdele mate si mov cu inscriptia “CFR calatori”. Cealalta jumatate era aranjata o bucatarie in care pregateau preparatele de iarna. Cand iesea abur din gemuletul mic din spatele garajului stiam ca Familia D. era pusa pe treaba. Faceau impreuna cu sotia si cu copii lor sute de borcane de dulceata, compot si zacusca.

Mereu cand il intalneam pe scara ma saluta bland si totusi cu o voce grava si plina de urs barbat:

“ Oooo, sa traiasca domn sef.”

Acest salut era diferit fata de altele primite. Ma obliga sa imi incetinesc ritmul si sa ma opresc ca sa il savurez. Avea substrat. Avea centrare. Avea o radacina nevazuta.

Pesemne ca nu eram total impacat cu gandul ca bunicul decedase si ma lasase pe mine seful.

Acum, privind inapoi, am luat-o destul de personal in modul pozitiv, acum ajungand si eu sef la serviciul meu. Nu am apucat sa ii spun acest lucru, dar m-am gandit si i-am transmis cele de mai sus in marea masa a gandurilor planetare.

Stingerea sotiei lui in anul 2018 l-a lasat o umbra de om. Facusera peste 50 de ani toate lucrurile impreuna. Nu a mai vorbit nici cu mine cateva luni bune, deoarece “doctorii au omorat-o pe Eniko.”
La un an dupa acel eveniment, nora sa (nascuta in aceeazi zi cu el) i-a dat de ales: fie se facea bine, fie se ducea pe apa sambetei. Si-a mai revenit si a mai dus-o cat de cat inca 3 ani si jumatate.

Cu ocazia trecerii lui in nefiinta la fix o zi dupa ziua lui de nastere, doresc sa ii multumesc ca a crezut in mine prin acest salut. Conteaza ca baiat si pe alocuri barbat sa creada cineva in tine, chiar daca e prietenos si totusi serios.

Ai trait o viata plina si buna, nenea Puiu. Drum bun spre lumina!

Triade si tetrade muzicale

Ce au in comun Nate Dogg, Dua Lipa si oricare alt creator de muzica responsabil de a ne baga in cap hit-uri care nu mai pot iesi de acolo?

Cifre repetitive.

Background: Fiind un om care isi ia triggeri mentali muzicali maxim, eram curios ce face unele melodii sa aibe atat de mare succes. E suficient sa aud un cuvant si se deruleaza piesa care contine inceputul acelui cuvant sau mai rau, al refrenului.

I. Sa luam exemplul Nate Dogg. Un om care nu mai este printre noi, dar care si-a gasit locul in piesele Hip Hop americane, alaturi de Dr Dre si Snoop Dogg, fiind omul cu “voce care este miere pentru urechile mele”. Este cel care canta inainte de refren, denumit hook, care are rolul de a te pregati de refren, inducand curiozitate in asteptarea refrenului. De asemenea, in multe piese canta refrenul (ex: Westside Connection- The Streets, sau Snoop Dogg- Lay Low).

Revenind, mai jos sunt cateva dintre versurile piesei "Concrete Streets":

I'm from the jungle (with the) con-crete streets, pronuntat in patru cuvinte, apoi trei.

1 – 2 – 3– 4                               1- 2- 3

Secventa se numara si aici:

You don't wanna rumble (with the) real O.G.

1-    2-     3 -        4                            1-2-3

Nate Dogg face chiar mai mult, alegand ritmul de bass de trei note consecutive diferite (1-2-3), sau doua identice si inca una noua (1-1-2).

II. Un alt exemplu este Dua Lipa.

O voce deosebita, cu ritmuri care sunt inspirate din muzica anilor 80. Plus ca este si relativ tanara, asta aduce aprecieri din partea mai multor generatii, in care se incadreaza atat tinerii si parintii lor.

Revenind, mai jos sunt cateva dintre versurile piesei "Break My Heart":

I would of (silentios) stayed at home

1- 2 - 3                     1-         2 - 3
'Cause I was doing better alone

But when you (silentios) said, "He-llo" (acelasi accent pe 1-2-3)

1-    2 -     3                     1-       2-   3

Aceste doua exemple denota ca acea cifra magica trei despre care se vorbea la literatura romana (basmele) chiar functioneaza. Chiar si pentru cei care nu stiu sa danseze, corpul lor tot reactioneaza la o repetitie. Cuplata cu nevoia de predictibilitate, deoarece te astepti la un moment dat la un ritm de 1-2-3 sau 1-2-3-4.

O zi muzicala implinita!

The role of music in videogames

What makes a video game great?

Is it High Definition graphics, its deep storyline, it`s charismatic characters or the fact that you can play it with some friends or even strangers?

Maybe.

 I think the most important thing is music. Whether it`s the music fitted on a long loading screen alongside a picture, or it`s the music that accompanies you in each level, it is present and important. Think of a horror film. What would it be like if you were to watch it on mute?

Maybe it would turn into a comedy because you would laugh at the character`s facial expressions or actions.

 Do you remember Mario on the NES console? Even though that electronic music will not most likely be played while you are cruising down the freeway, upon hearing it, it will most definitely bring great childhood memories. Music is a great hook, and the best time machine there is until now.

 Let`s see two examples:

1) Bioshock is a 2007  award winning shooter that takes place in a dystopian civilisation from the 40`s that was located on the Atlantic seafloor. While navigating the narrow corridors, you battle hordes of mutants, using elements as ice, fire or even swarms of bees.  Music can let you in on a secret hen you enter in a room where something important is about to happen.The hordes come barging in with  the change in the background music, similar to a horror movie tune. The creators brought back weapons from that time, but did something unpredictable. They even added jazz-blues tunes like the songs of Bobby Darrin or Rosemary Clooney that were from that time in gramophones that you could find in the game and during loading screens. This adds bonus points to the level of detail that the creators wanted.

What you can do in a game is something, but how you do it depends on the music that plays in the background.

2) If you like the latter, here`s  something even better. Red Dead Redemption. A legendary game, a third person shooter that told the story of a man that did some bad things in his life like stealing and killing in an era where the last cowboys lived, and were threatened by the industrial revolution.
During the game you can have redemption by hunting bad guys, saving lost damsels in distress, or helping towns survive the invasions from the marauders. When relaxing you can roam around the vast plains and pick rare flowers, shoot boars or eagles, of if you are lucky you`ll find wild horses and lasso them. If you are more of a town folk, you can participate in horse throwing contests or maybe playing dice or card games at the local saloon.
This was good and entertaining, but the music was great. For the production, the creators took an extra step and hired musicians with special dated instruments that were used for creating the soundtracks from classical western films like “The Good, the Bad and the Ugly.”
They  spent entire weeks recording brand new songs especially for this game. Of course it contained trumpet and violin tunes, coupled with playful pauses filled by boings from the jaw harps or whirrs from the most peculiar of forgotten instruments.

The music during the chase of the bad guys is rapid and thrilling,  and the background music is sweet and helps you feel and blend into the desert or town atmosphere.

 
So whether you like to envision yourself in a real or in a fantastic world, music is the key element that truly helps you immerse yourself in that rich environment that many of us crave!

Anul IV. Marcel este W.O.W

În fiecare an universitar există acel student „turist”, care din varii motive nu a reușit să promoveze minimul de credite dintr-un an sau „examenul afurisit cu profesorul legendar, imposibil de trecut”, medalie cu care își decorează pieptul victimizat. În vizuina Profului-fosilă se anunță un o bătălie cu șeful (boss battle) pentru care, să fim sinceri, nu a venit pregătit cu „armuri, scuturi și arme de o calitate optimă”. 
Așa era și colegul meu de cameră, Marcel din Mediaș. Bănuiam că avea către 30 de ani. Înalt, cu un cap paralelipipedic, decorat cu un început de chelie. Avea ochi căprui, plictisiți, o voce groasă, burtică și era prieten cu calculatorul. 

D.p.d.v profesional, el a stat și în al patrulea an blocat în anul III, pentru că nu și-a trecut examenul de Anatomie Patologică (Morfopat). În primii doi ani l-a picat proful, că el e de vină că „a avut ceva cu el ”. În următorii ani nici nu s-a mai dus, mulțumindu-se să pună placa: „nu îi place de mine”. 

Mi-l amintesc cum și-a adus în prima zi de primăvară calculatorul de acasă în trei plase roșii, de Kaufland. Noi fiind  acum doar trei în cameră, am întors al patrulea pat la 90 de grade și i-am transformat placa-stavilă într-o masă, care ajungeai doar dacă suprapuneai două scaune.
După ce a montat monstrul cel negru, i-a picat fața atunci când aflase că torrentele și jocurile online erau blocate în cămin. După un drum la un vecin, iar cu ajutorul unui soft potrivit și-a instalat preaiubitul World of Warcraft, un joc care nu are final. Ai ocazia ca acolo să te intâlnești cu jucători din toată lumea, reprezentați de creaturi ciudate, cu armuri sclipitoare. E o lume virtuală fantastică, alături de care poți „bate porci pentru experiență” non-stop. Un ținut minunat în care puteai uita de morfopat!

***

Sesiunea de vară se instalase. Geamul era veșnic deschis, iar Ioan și cu mine ne permutam fiecare între pat și sala de lectură. Elementul stabil era Marcel, care stătuse așa de mult în aceeași poziție, încât într-o zi i-am schițat portretul.

Cred și eu că aș fi relaxat dacă aș fi avut doar un examen de dat. În fiecare zi ne promitea că „mai stă încă o oră și se apucă. Pe bune, de data asta!”

Într-o după amiază, deschid ușa brună de la intrare și îl surprind pe Marcel dormind în patul său de lângă geam. Mă izbi o pală de aer rece direct în frunte. Perdeaua cea aurie fâlfâia frenetic în capătul camerei. Afară se pusese pe ploaie, iar înăuntru era răcoare. Mă cuprinde lenea și mă întind în patul meu din dreapta, de după ușă. La un moment dat, nara mea stângă se umezește, iar pe perna mea albă crește o pată de culoare roșu-aprins. Disperat, respir agitat, cu un deget apăsând ferm nara și cu cealaltă mână încerc să deschid încet sertarul de sub pat, a cărui roți scârțâiau de zor. Mă strâmb, înjurându-le. De acolo încep să foșnesc plasa albastră, cea plină de medicamente. Nu găsesc. O răstorn pe pat, ea făcând un zgomot infernal. 
Cu coada ochiului stâng îl văd pe Marcel cum mormăie și se întoarce cu fața la perete, în timp ce arcurile saltelei vechi trosneau sub el.

Găsesc în final un pachet șervețele, pe care îl deschid cu dinții. Între caninii mei din partea dreaptă rămâne o bucată, iar restul au binevoit să se împrăștie pe pat și pe jos. Am fost victorios!
Atât de mult m-a consumat evenimentul, încât m-am așezat peste zecile de blistere, cutii și flacoane de medicamente și instant am ațipit.

După o jumătate de oră m-am trezit, iar Marcel era în poziția lui obișnuită. Curiozitatea mă roade.

„Marcel, ai dormit bine?”
„Da. De ce întrebi?”
„Nu m-ai auzit foșnind?”
El se întoarce lent, cu o figură deosebit de serioasă:
„Da` ce, ești copac?” 

***

La finalul sesiunii de vară, Ioan și cu mine ne-am luat examenele, iar colegul nostru nu. Indiferent cât de mult am insistat ca el să se prezinte la examen cum că va fi altfel, el tot nu s-a dus. Nu l-a convins nici faptul că profesorul-sperietoare între timp se pensionase și în mod subit decedase.

Lucrul cu elementele - Jurnal

Acum 1 luna - curatat santul din fata casei, plin cu pamant (element P, pentru a putea trece apa)
A doua zi - Cluj- Arte martiale (falls - tot pamant), Kicks (metal), defenses (water hands)

Consecinta= peste 5 zile au venit ploi puternice. Am fost pregatit.

Acum 3 saptamani- apa Cluj. Ritual tot cu apa.

Acum 2 saptamani - baie de gheata - APA, inainte incalzire cu AER si apoi FIRE prin qi gong 
Intentie - eliberare relatie trecuta

Weekendul trecut- focul purificator- febra, eliberata prin varsaturi (apa, care stinge focul) (1 fl de Algocalmin tot apa e). Multa apa am consumat, si apoi multe legume am simtit sa mananc. Crude (legumele tot pamant sunt).

Ieri - colorat cu carbon- carbonul vine din pamant- centrare- impamantare

Pacienti- colori acrilice - Apa, curgere (apa poate fi emotie, ca emotiile curg si se transforma una in alta)

Sică

 Câteodată mă mai ia un dor de colegi (liceu si facultate). Un trigger poate fi acel nume identic cu al persoanei, sau ceva ce s-a întâmplat în mod similar în prezența lui. Așa că deschid platforma cea mai apropiată (fb) si mă uit. Recent am aterizat pe profilul primului meu coleg de cameră, doar să observ că poza era neagră și în descriere scria mare: profil in memoriam.

În acea dimineață m-am cutremurat. Îl displăceam profund, dar nu îmi doream să moară. Nu la 33 de ani. 

Hiii! După valul de gol similar cu pierderea portofelului/telefonului, m-am umplut de amar. 

Îmi aminteam prima zi când l-am văzut. Septembrie 2007. Campusul Hașdeu din Cluj-Napoca.
Eram în etajul al treilea al unui cămin proaspăt renovat. Nici etajere nu aveam pe pereți. Erau toate pe palier, suprapuse. A intrat cu mama sa, lăudându-se din prima că a intrat fără examen la medicină,  pe locurile de olimpici la chimie. Eu am ținut morțiș sa ii arat eu cât e ceasul aici, fiind primul venit în cameră. 
Era singur la părinți, ca subsemnatul, iar statul cu el era o adevărată oală sub presiune. Doi inși cu destule bife la testul de narcisism.

Avea un ceas alb, in forma de cub, care îl trezea la ora 7AM, aprinzându-și la maximum radioul incorporat. Îl uram mai mult decât pe proprietar. 

Într-o dimineață întunecată de noiembrie, ceasul radio a sunat si paharul meu tocmai se umpluse. Brunetul nostru coleg dodoloț care dormea lângă geam în al camerei colț se trezi cu un sforăit, puse mâna repetat de stângaci și ferm pe toate butoanele lui. Dădu la o parte uscătorul alb cel plin de haine, își luă periuța, pasta, săpunul și prosopul mic și ieși în boxeri pe ușa maro-roșcată pe care scria 308.

Urgent mă trezesc și dau ceasul de la cuptorul meu cu microunde cu o oră înainte: 8:05. Era cel mai important ceas, care trona pe frigiderul din mijlocul camerei. Instant mă pun în pat și mă prefac că dorm, precum ceilalți doi colegi.

În cinci minute Sică intră pe ușă și scapă periuța din mâini, apoi marșează orb către pat, gâfâind scoate ghiozdanul de după birou, trântește acolo Papilianul și boneta, face o piruetă și aleargă trântind ușa. După fix un minut se întoarce după halat și zboară ca vântul, tropăind pe scări în jos.

Mă înfundă râsul, și îmi bag capul în pernă, nedorind să ii trezesc pe colegi. La scurt timp, telefonul meu NOKIA vibră. Un SMS:

„HORAAAAAAAAAAAAAAAAATIUUUUUU!!!! ”

Al doilea îl urmă: „Să-ți fie rușine. Stau în frig aici în fața Anatomiei și nici măcar portarul nu e venit. Vezi tu când vin după masă!!!”

Ce s-a întâmplat apoi? Absolut nimic, dar îmi aduc aminte cu drag această primă farsă făcută. Mă simțeam viu și inedit, adăugând picanterie vieții mele, și nu numai... 

***

Revenind, Sică era un tip care vorbea peltic, un arădean mândru. El a fost cel care mi-a spus cât de frumos e peisajul pe faleza Mureșului, ce inedita era trupa Coldplay și cel care a pronunțat prima oară numele acelui obiect care mi-a schimbat viața: KINDLE, unul dintre cele mai bune cititoare de cărți virtuale. 

Recunosc că eram invidios că el și-a urmărit visul de a fi cercetător. Eu nu aveam unul. Am înțeles că s-a remarcat prin inteligență, sete de cunoaștere și perseverență. 
Sincer că am manifestat cea mai mare bucurie când a părăsit camera, și devastat când a părăsit brusc viața.

Îți mulțumesc, Sică. Sunt recunoscător că te-am cunoscut.

Cocktail unguresc

Anul I de facultate la Cluj m-a binecuvântat cu două colege de serie: Erika S și Erika T. Era un mix reușit, deoarece împreună făceau furori. Adăugau condiment grupei în care se găseau.

Erau deosebite și separat, dapăi împreună. Prima era blondă pai cu păr lung, haine tricotate și ochi verzi, din cale afară de blânzi. Ca tip de personalitate era melancolică. Calmă, mereu săritoare în ajutor. Aveam o fascinație pentru ea și politețea ei. Vorbea lent și rar, atent măsurându-și cuvintele. Fiind originară din Harghita, probabil credea despre ea că nu știe româna suficient de bine. Pentru mine nu conta. Chiar dacă era puțin ciudată, era minunată prin nota personală pe care o aducea mediului academic.

 Cea de-a doua era micuță, slabă, brunetă, tunsă scurt, cu ochi negri. Se îmbrăca goth. Era ca argintul viu, vorbea iute și se vedea că era din Cluj. Avea un zâmbet larg, cu dinți nespuși de albi și rotunzi. Îmi plăcea tare de ea. O fascinație pentru ce ascundea. Avea mult potențial și era plăcut timpul petrecut cu ea, înainte de cursuri.

 

În noiembrie era ziua Erikăi S. Împreună cu un coleg oltean, am fost însărcinați cu treburi logistice: să aducem florile. Tărăgănând de noi cu sandwichuri, semințe și povești, ne-am dat seama târziu că era deja ora cinci și jumătate, iar florăria de lângă campus închidea la șase. Aruncăm niște haine pe noi și parfum, și o luăm la sânătoasa pe Aleea Ciorilor în jos, gâfăind mai ceva ca Expressul de Hogwarts. Lângă Casa de cultură a Studenților găsim doar o doamnă dodoloață într-o geacă albă, care strângea ultimele vaze roșii cu flori.

 „ Stați! Vrem și noi un buchet. Trebuie să ajungem urgent la o zi de naștere.”, strigă Andrei.

„Mda, aveți noroc, acesta e ultimul”, mormăi ea, scoțând aburi denși pe lângă țigara care rămăsese între buzele vinete.

„Fain la Cluj!” simții să adaug.

„Sper că nu e o problemă că pe card scrie în ungurește. Vi-l dau la jumate că e final de zi și omul nu a mai venit după el. Am muncit vreo jumate de oră bună să-l fac.”

„Excelent. Noi avem tot o unguroaică de sărbătorit.”

Nici nu ajunseseră bine banii în buzunarul doamnei că noi deja ne-am suit în primul taxi, către Mănăștur.

 

Telefonul meu Nokia vibră de două ori. Era Consuela, „sora cea mare și corectă” a grupei.

 „Ce tot faceți? Sunteți culmea! Iară întârziați?! ”

 

Transpirați, urcăm la etajul doi al unui bloc fără geamuri pe casa scărilor. Acolo, clanța ușii albastre de metal pocni la deschidere și prin holul luminat se vedeau în living cele două grupe de viitori domni doctori. O duzină de tinerei faini și relaxați.

 În ușă era Erika S, care era gătită și cu o fundă roșie în păr. De abia am recunoscut-o de la machiajul mov intens.

 „Surpriză!”, spuse Andrei, iar eu i-am oferit grațios buchetul de cinci trandafiri multicolori. Ochii ei sclipiră, dar când îl întoarse ca să citească de pe card, buzele ei se mușcară, iar privirea era tulbure de dezamăgită.

 „Mu-mulțumesc mult, dragi co-colegi, dar cred că florile nu sunt pentru mine...”, reuși ea să spună, scoțând un zâmbet chinuit.

 „Cum să nu fiee?”. Mai înainte le-am luat. De aceea am întârziat.”, rânji eu.

Erika T, aflată lângă ea, abia își putea stăpâni râsul.

 Pufăi cu putere, în timp ce grupul amuți. „Înțeleg că nu sțiți maghiară. Primul rând e corect.”

 Pe card scria: „LA MULȚI ANI,
                                    BUNICO!”