O zi pe care cu drag mi-o voi aminti

    Un mare maestru de arte marțiale israeliene spunea odată că uneori merită să pui sabia în cui și să înveți să folosești pana de scris.

Acum, la ceas târziu din noapte, aleg acest lucru, după ce m-am „luptat” timp de patru ore cu șoseaua rece și mai apoi fierbinte. A fost o adevărată simulare a vieții, care mi-a oferit inspirație, invățând la fiecare pas ceva nou...

Varianta pe scurt: Am făcut 40 km cu bicicleta, până în Miercurea Sibiului, chiar dacă astăzi era joi :P.

                  

     

Cum a început totul

Era luna martie. Visam ca în luna iunie să testez trotineta electrică până la Miercurea Sibiului. Un drum cu câteva rampe și pante, aflat la 40km distanță. Problema era că autonomia trotinetei mele era de 31-32km pe loc drept. Unde mai pui și traficul destul de intens.

A venit pandemia, și după ce am revenit, am testat-o în iulie pe drumurile de acasă. Apoi am scris acea postare referitoare la cei 20km cu trotineta in cele trei zile. 

Astăzi mi-am dat voie să fac dublul acestora într-o singură zi. Cu noua achiziție, o bicicleta second hand, cu o vârstă de vreo 20 de ani, dar aranjată la maximum! 

Să ne înțelegem. Înainte de această nouă sursă de bucurie, ieșeam cam o dată pe săptămână cu bicicleta și faceam nu mai mult de 5km. Nu de alta, dar îmi era mai simplu să ies la alergat o dată la două zile, având nevoie de mai puține uși de deschis și echipamente de transportat. 
De fapt, sursa problemei era bicicleta de o calitate modestă. Grea și cu piese care te obligau să nu te duci prea departe.

Recomandare: Nu o lua de pe net. Testeaz-o la un bike shop mai bine.

Planificarea 

Am făcut planul aseară cu traseul și cu lucrurile de luat:

Ghiozdan de 10l (cu pompă mică și kit rapid pentru rezolvat penele, pelerină de ploaie, batoane de susan, termos cu 500ml apă continand calciu efervescent).
Ultima reface rapid Ca2+ folosit în contracția musculară.

Bonus: Cateva dulciuri pentru alpiniști. Energie rapidă. Dizolvare lentă.

Alte chestiuni de interes:

Cască bicicletă cu oglindă atașabilă (test drive)

Șosete respirabile și cu întărituri pentru bicicletă

Mânuși Decathlon cu întărituri

Tricou ciclism cu multe buzunare

Pantaloni scurți

Sticlă de hidratare rapidă (700ml)

Armband elastic pentru telefon.

Scot un sticky note și îmi aloc timp pentru programul de dimineață, dar de data asta am ales să fac ceva diferit. Am contactat 30 de oameni faini din online, pe care îi cunosc bine și personal și le-am cerut ajutorul pentru a îmi fi sprijin psihologic în următoarea dimineață. Spre surprinderea mea, toți au fost încântați să mă susțină în felul lor. Se pare că e adevărată următoarea zicală:

„Se spune că nu îi iubim pe cei din jur pentru câte fac pentru noi, ci îi iubim datorită faptului că facem multe pentru ei.”

Ziua cea mare

Dimineața m-am trezit devreme, în jur de 6:00.  După meditația ghidată de relaxare și cele două pahare cu apă la termperatura camerei,  îmi prepar micul dejun ( 200ml lapte de orez și cocos cu granola și cu o banană tăiată felii).

Până se înmoaie mă apuc de o tehnică din Qi Gong (activare energetică pe meridiane), urmată de câteva posturi de yoga și respirație prana (pe câte o nară).  Partea a doua este cu stretching-uri și gimnastică. Incălzit, fac câteva flotări și genuflexiuni, ca niciodată, pe câteva videouri motivaționale. 

Urmează dușul, obligatoriu rece la final. De doi ani fac și e mai bun decât o cafea.

                

După ce mănânc, o las pe „Anima” să prepare limonada cu frunze de busuioc și miere, și puiul pentru prânz la oala cu gătire lentă. 
Activez modul „Rapid”, ca peste 4h să fie gata, pe când eu voi fi venit de la pedalat.

Nu uit să spăl vasele și să mă eliberez de povara trecutului ducând gunoiul. :D 

Ora 8:26

Pornesc de lângă un Petrom,  pedalând viguros, iar în depărtare, la capătul străzii văd o rampă enormă. Înghit în sec și pedalez. Câteva TIR-uri trec pe lângă mine, și simt efectul vidului ca o praștie care mă trage înspre șanț. Dar nu mă las. La sfârșitul urcușului mă resimt la coapse. Erau doar primii doi km. 

Trec și de ea, iar la scurt timp decid să fac o pauză de rehidratare.

Adoram liniștea relativă a câmpului,  mirosul de fân strâns și crudul verde care mă înconjura, dar și oportunitatea de a face câte o fotografie.

Dornic să ajung cu bine, continuu, dar văd tot mai multe rampe abrupte...

La finalul celei de a treia deja îmi ardeau mușchii, ochelarii mi se aburiseră, și  am ajuns să respir cu amplitune maximă! 

Pe brațara mea scria 183 bătăi pe minut. Aproape de limita cordului, conform vârstei. (220- vârsta).

Încă un popas, de data aceasta la umbră. Mare mi-a fost mirarea că și două cruci stăteau liniștite la umbră. Mă ducea cu gândul la pleiada de stele sticloase verzi și albe de pe marginea drumului.  :( 

Încep a bea din apa cu calciu, deoarece abia mă mai țineau picioarele de încordare. Nu îmi mai venea să stau jos, suspectând că va fi grea ridicarea. Respir din ce în ce mai ușor, savurând o bomboană de alpiniști.

De la fabrica de vis-a-vis venea  un miros dulce și afurisit de îngrășământ chimic, cu valuri rare de aromă de bălegar fin, care mă iritau și mai mult.
Tușind, scot telefonul. Numai cinci kilometri făcusem!

„Fir-ar al naibii de treabă! Cum voi mai face încă 35?!”

„Umbra mea începu a se uita înapoi...”

Provocarea #1

Cobor de pe bicicletă înainte de a patra rampă. Nu e nici o rușine să mergi pe lângă bicicletă. Credeam cu tărie că voi ajunge, indiferent prin ce metodă. Chiar și cu 6-7km/h.

Mergând în dreapta ei, sunt periat fin de curentul mașinilor care trec în grabă. Doar jumătate din șoferi păstrează distanța, din păcate. 

Vegetația era crescută bine la marginea drumului, iar eu mă apropii mult de lateral, fiind scărpinat constant pe gambe de către acele tulpine rugoase de cicoare.

Mă gândesc și negociez: „Mai bine mă întorc când am 10km. 20km în total e o victorie.”

Apoi, îmi amintesc de toate acele persoane pe care le-am rugat să mă ajute.

„Ce au să zică dacă mă întorc?” „Nu trebuie să-mi iasă din prima, nu?”

„SCHIMBĂ GÂNDUL!”, răcni o voce suverană din capul meu.

”Ai dreptate, cred în mine, și eu le voi oferi ceva în care să creadă. Le sunt recunoscător fiecăruia dintre ei.”

Astfel, pe măsură ce urcam rampe/dealuri, a fost un prilej bun să îmi amintesc și să și grăiesc cu voce tare cui aleg să îi mulțumesc. Recunoștiința mergea mai repede decât pașii mei! Începusem cu cei treizeci de inși din seara anterioară. Apoi, m-am conectat la cercul de oameni faini pe care i-am cunoscut în tabăra de la munte.
Am trecut în revistă familia, colegi de la Toastmasters, prieteni, colegi de serviciu, șoferi de TIR care îmi aduc rapid fructe uscate și tot ce am nevoie. Am inclus aici și proprietarul apartamentului la care stau, până și fostele prietene!

La un moment dat, când era mai greu, și mușchii urlau, eu strigam peste ei, nume și nume cărora le mulțumeam, deoarece nu mă auzea nimeni. ASTA DA MOTIVAȚIE!

Pe drum am văzut trei vânturei roșii (șoimi comuni), un cârd de ciori și câțiva grauri. Aveam tot mai multe motive să le fiu recunoscător!

Mi-am amintit apoi de un videoclip educațional care spunea că două lucruri fac diferit sportivii de înaltă performanță:
1) Dacă le faci o poză în timpul cursei, sunt fericiți și impăcați cu ceea ce fac.

2) Trăiesc prezentul, propunându-și obiective apropiate, vizibile și realizabile.

Am ales să fac ca ei. Nu mă gândeam că mai am 30km, ci o luam pas cu pas. 
Chiar dacă aveam o rampă lungă sau abruptă, îmi propuneam un reper față de care să schimb viteza în treaptă inferioară, și până unde pot pedala. Am observat că treceam pedalând peste obiectivul acela, apoi coboram și continuam cu un mers de învingător.

După multe rampe urcate cu sudoarea frunții și pante coborâte în viteză cu o bucurie copilărească, am ajuns la această bornă. Deja credeam că se poate!

Nici nu am remarcat câinele Saint Bernard de după acesta, decât în ultimul moment. Doar ridicase capul, nici nu s-a sinchisit să latre!

Pe drum, mi-am dat voie să îmi simt corpul, astfel încât să ii acord atâtea pauze cât are nevoie, dozând cu atenție apa și dulciurile.

Am trecut cu atenție pe lângă o stână care părea că nu are câini. Singurul lucru gălăgios era un excavator care muncea din greu.

La o coborâre a unei pante cu aprox 50km la ora am speriat un șorecar adult, care s-a desprins degrabă de pe creanga unui copac. Pe cât era de mare animalul cel brun, pe atât de grațios și fin plana deasupra lanului de porumb.

Nu îmi venea să cred. Parcă era Crăciunul când văzusem turla bisericii de mai sus. 10:13. Cele două numere norocoase!  Ajunsesem la fix :D 

Așa fericit eram, încât salutam sătenii. Chiar dacă nu mă cunoșteau, eu continuam să îi salut. La un moment dat, am găsit câțiva care răspundeau la salut.

Așa de mult m-a atras piața aceasta, cu simplitatea ei și spațiul oferit. O priveam cu interes când veneam la Sibiu cu autobuzul. Mi se părea ceva magic de liniștit.

M-am bucurat de batoanele cele delicioase cu susan. Pe când mâncam, observ o brichetă cum stă pe jos în soare. Putea exploda oricând, chiar dacă era goală. Iau o pungă și o pun la gunoi. :) 

Dau câteva mesaje de celebrare a succesului, nu stau să mă bucur, deoarece soarele deja era mai puternic, iar eu aveam inca 20km.

Provocarea #2

După ora 11:00, soarele ardea tot mai tare, iar locuri de oprire la umbră nu existau.

Nici un nor nu era pe cer. Parcă pedalam pe meleagurile elene....

Singurul moment cu soare care mi-a plăcut a fost când mă aflam în vârful unei pante, iar în depărtare se vedeau cum se ridică valurile de căldură între mine și pleiada de panouri solare negre. Era o frumusețe deșertică, unică, ducându-mă cu gândul la o mișcare tremurândă electro-magnetică.

După ce la coborârea pantei am gustat din deliciul vântului prin pletele-mi, am reușit să găsesc un copac generos, unde să iau două guri de apă.
Când să plec, neajunsul a lovit. Am rămas cu oglinda în mână. Se desprinsese de pe interiorul căștii, fiind lipită de un autocolant de hârtie, nu direct de cască. :O

Era o problemă că nu mai puteam vedea. Totuși, am avut încredere în experiența mea de la corul de medicinști și în anii de chitară ca să recunosc prezența sau absența unei mașini, și cât de mare este ea (motor mare, diesel). 

Când auzeam una mai mare, mă apropiam de margine și apucam ferm de coarnele ghidonului.

Copilul meu interior se juca, imaginându-și că are auzul cel fin al unei bufnițe.

El a continuat astfel, gâsindu-mi prin el inspirația referitoare la anumite păsări, de pildă anduranța, flexibilitatea și precizia unui porumbel călător, precum și inteligența unei ciori.

Acceptam faptul că putem coborâ o pantă cu 40/h și să urc o rampă cu 7km/h. Conta să ajung acasă, deoarece nu mai prea aveam apă și mi se făcuse foame. De asemenea, începusem să mă resimt.

Singura alinare era prezența vântului cel cald, care ocazional aducea aromă proaspătă de paie uscate :D

O intâmplare faină avut loc, pe când mergeam pe lângă bicicletă. Din sensul opus circula o dubă Volkswagen de culoare roșie, care avea deasupra ei montate patru biciclete.

L-am salutat pe șoferul cu ochelari de soare, și el mi-a făcut bucuros cu mâna.
Aveam o pasiune comună, dar în direcții diferite. Mă simțeam inclus. 

Pe drumul înapoi am făcut câteva poze și mai multe opriri:

Nici nu ai idee ce mult m-am bucurat când am recunoscut Râpa Roșie, aflată în apropiere de Sebeș:

Provocarea #3:

Eram deja amețit de la căldură, iar în fața mea era ultima rampă, abruptă de 10%. Asta era cea mai mare provocare a mea. S-a trezit avântul de războinic. Am pedalat cu viteza maximă și la coborâre, iar la urcare am continuat a zâmbi și a respira profund, motivându-mă că POT! Chiar dacă viteza mea a scăzut la 1/3, eu am putut!

Am ajuns cu 45 de minute mai repede decât la dus, diferența de altitudine fiind de aprox 150-200m între Miercurea Sibiului și Sebeș. Când coboram prima pantă care m-a defocusat dis de dimieață, chiuiam, zâmbeam și râdeam de bucurie.
Cercul era complet!

Fața unui om mândru de fericit.  P.S. Până și bicicleta era obosită.

Nu îmi venea să cred câți kilometri făcusem, fără prea mult antrenament, doar cu voință, planificare, susținerea dragilor și recunoștiința față de tot ceea ce mă înconjoară. 

Total: 30km pe bicicletă, 10km pe jos, în 2h:48 minute.

Din această experiență am învățat că:

1. merită să planific și să execut corespunzător 

2. că viața e cu suișuri și coborâșuri, care merită abordate și încet, atâta timp cât          mă indrept în direcția potrivită,

3. să am un scop clar definit, urmărit pas cu pas, 

4. să mă bucur de viață și de micile detalii care contează. 

5. e important să am încredere în talentul meu de a auzi și de a asculta. 

6. merită să am susținători, chiar și la distanță.
7. nu în ultimul rând, recunoștiința m-a ajutat cel mai mult, chiar dacă mai aveam      o distanță considerabilă până la obiectivul meu.

PS. Limonada am dat-o gata pe toată din prima, iar pulpele de pui au fost numai bune de fierbinți și delicioase. 

Te las cu un apus mirific al unei zi minunate: