Într-o zi de vară, aveam internări. Pe ușa cabinetului nostru de la etajul cinci al Spitalului Clinic de Recuperare Cluj intrase un pacient înalt, slab și sobru. Era la vreo 50 de ani, cu ochelari rotunzi de tip Harry Potter și cu o pălărie galben pai, carea ascundea o mândră chelie de tip Băsescu. Deși afară nu ploua și omul venise la internare timp de 14 zile, el avea la purtător o umbrelă lungă, crem, cu mânerul lucios, de culoarea lemnului deschis.
Curiozitatea mea decide să rupă tăcerea.
-Și dumneavoastră vă e frică de câini?
-De ce să îmi fie?
-Presupun că umbrela e pentru autoapărare. Avem câțiva dulăi feroce jos, în parcare. Sigur i-ați văzut!
-Nici poveste, domnul meu. Eu sufăr de fiară și mă mănăncă des pielea spatelui. Dar nu pentru asta am venit. Mă doare grozav de tare umărul drept, incât nu pot duce mâna la spate. Umbrela e pentru a mă putea scărpina și, bineînțeles pentru a mă încălța. Haideți să vă demonstrez. După ce introduc piciorul în pantof, pun capătul mânerului în zona călcăiului și trag în sus. Vedeți dumneavoastră, nici cu șalele nu stau bine...
L-am pus să se dezbrace (cu greu), și l-am consultat. Aveam în fața mea un pacient inventiv, dar dependent de acea umbrelă. Dacă aceasta dispărea subit, el cum se va descurca?
Astfel, sub coordonarea doamnei doctor am împărțit procedurile în mod egal între cele doua zone de interes. Rețeta conținea curenți de medie frecvență, masaj, laserterapie, ultrasunete și gimnastica medicală. Primele scad durerea, având un efect însumat în timp și aduc aport de sânge pentru „reparații”. Ultima ajuta pacientul să scadă presiunea pe ligamentele articulare și progresiv să facă mișcările necesare pentru a își urma activitățile cotidiene.
Pe măsură ce treceau zilele, pacientul nostru devenea din ce în ce mai hotărât și mai zâmbăreț.
Veni ziua a patrusprezecea, pacientul nostru se grăbea să își strângă bagajele, iar eu stăteam la masa din salon, consultând un nou pacient, care îi luase locul în patul respectiv, aflat lângă geam.
Înainte ca vitezomanul să iasă pe ușă, coada ochiului meu stâng, de soacră îi văzuse umbrela stând rezemată de perete, în obscuritate.
Mă întorc înspre el.
- Domnule, v-ați uitat umbrela!
- Eee... da. Asta voiam să vă spun, domnule doctor! Vă mulțumesc mult! (cu gesturi largi) Nu mai am nevoie de ea. O vrea cineva?
- Da, se ridică în picioare, exclamând un pacient rotofel. Eu indată plec. Am drum lung până la țară și se anunță vremea rea!
Ușa cea albă de termopan se trânti, și pacientul plecă. Dar amintirea lui rămase cu mine până astăzi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu