La aprozarul muzical

"Bună ziua! Dați-mi, vă rog și mie o porție de nostalgie!"

"Bine, zâmbi plină de prospețime vânzătoarea." De cât să fie?" "De 2012 grame, că tare mi-e dor de anii de glorie!" "Ooo. Când zâmbetul lui Pitbull se auzea la pe toate posturile. Ocho secundas... ... Mda. Din păcate avem doar de 2000. Râmâne?" "Bineînțeles. Pun la copt un fel principal tip Linkin Park de stă mâța-n coadă."

Archery roads and the Forest Challenge Contest

It`s been almost a year since I took up archery. The paradox was that I`ve thought about starting it for another year or so, and even recommended the place to an acquaintance, but never visiting myself. 
She was my spy. When I`ve asked her how it went, she was ecstatic. 

This motivated me to finally try it out. It was a bargain: 250 lei per 10 sessions of archery initiation.
I found it interesting, being about the only thing in this small town besides boxing and other martial arts that cultivated discipline, minus the physical injuries. Also, this was the explanation that I was never any good at soccer/football in my teens, and I suffered from it. I felt worthy, just like I had been in Volleyball or ping pong, and even badminton.

Back to archery, this went on every two or so weeks and I found myself going there even if I was too tired, or had a fever, or didn`t really feel like going there. One time I was feverish and I still went there, because of my curiosity and the help toning my neck muscles which were stiff and weak from sitting down or from prolonged usage of my phone. There hadn`t been any excuses, especially when I found out that the following day all the hard and/or boring tasks were somehow more manageable. 

After my club closed down, I needed the target practice like I needed water. Suddenly my dart board wasn`t enough anymore. During Easter time I got hold of a complete used archery set.

After my first 3D Target Archery Contest in Alba-Iulia, in which I underperformed, as expected, but I met the organizing team and instructor, that I resonated with. Fast forward three weeks later,  I joined the club there and practiced for the next challenge: The Supreme Bowhunter Challenge @ Padurea Șopa, Șelimbăr, Sibiu.
The next two days were filled with thousands of steps and hundreds of kilometers of freeways, national roads and country roads.... that took me home inside myself, where in between the draw and the release of every arrow, my thoughts came to a halt, my mind was completely still and there was nothing besides myself and the target.

The first day...

I was part of a men only group, alongside two fellows that were older than myself, one of them could have been my father, and the other my big brother. Each one had his own experience (international vs local). They were helpful and supportive, but I was too tired from walking, traversing hills filled with bushes and steep downhill pathways, tired from the heat, even if the contest was held inside a forest, and also from the lack of enough food. In my defense I brought enough water. 
The blue eyed older one gave me two pieces of glucose that was a god send. He broke a tear and told me that archery saved his life, after a two timed stroke about four years ago. He recovered well, because the discipline helped him a lot, and because he had a family that took sports very seriously ( namely archery and triathlons).

What I liked: The fact that the times of the event were respected, and I had plenty of time to warm up my upper body.
I was fond of keeping score on the score sheets and adding numbers. They have always been close friends of mine, not going to lie.
I was grateful that I packed long black training shorts and switched those 3/4 ones that I had on. 
Also, on the topic of gratitude: I found a flight feather on the trail. It had almost the length of my middle  finger, black with eight almost perfectly round white spots near the edges. Could it be that my long lost passion in ornithology was creeping up on me?

What I didn`t like was that I didn`t take the time to fire those fifteen to twenty arrows just to get my archery motor juices flowing, so the targets were more than half misses. 
Also, those two fellows had the string walking types of shooting, that measured the range with the handheld tab and almost every shot was a hit. As for myself, I didn`t have any guide, that`s why it`s called instinctive shooting. My biggest and most frequent problem was the range. I barely missed my targets, shooting too long or too short. At least the direction was good.

After four and a half hours, I came back to the basecamp exhausted from the wasteland, with some help from the grey clouds and their rumble. My watch face showed no more that 11.400 steps.
As I took shelter inside the wooden house with no windows, that 45 lei goulash wasn`t that expensive in my humble opinion.  But when I arrived home, well, I screamed on the inside, much like the raven from Poe`s writings: NEVERMORE!
Even if I had taken that familiar road from Sibiu towards Sebeș, I had to stop more than once because I was too tired. Well, slowly and surely they say.

The second day was a big challenge for me,

because during the night, the heavy rain poured, and my back ache had waken me up at 4AM. I barely slept for half an hour until seven o` clock in the morning. I wasn`t entirely sure that I could drive all the way there and be somewhat functional.

I only managed to fully wake up when I was sitting inside my car, in the parking lot, along with two pairs of shoes. I took the ones more adapted to the forest, more autumn than summer, but that was enough. During my route, the back pain was still there, maybe because the pills` effect wasn`t there yet.

I expected to be part of the same group, but I got assigned to a group that consisted of younger men than before. I didn`t feel the vibe. They were especially silent, some were awkward, or full preoccupied with themselves or their scoreboard. But the list of surprises didn`t end there. The announcer yelled at the mike just like in a boxing match: "C.M., you are the only male that will be part of a female type of group", and the crowd kept on laughing and applauding mockingly.

I was relieved, because I was better of anywhere else besides that new found group.
The women were of various ages, with enough experience in archery for me to feel slightly insecure. But when I managed to miss the first two targets, they weren`t judgmental, and  they didn`t call it out.
I fine tuned into my senses and none of them was vibing to the sounds of separation. They knew how a beginner felt when he/she missed targets.
I felt understood, cared for, seen and there was a harmony that was spreading in each of the four corners of the group. Half of us were mostly talkative people, and the one that didn`t was the one that kept score:
She was in her mid thirties and was an example of grace. What she lacked in number of words she made up with her melodious and mesmerizing laughter. I complimented her on it, underlining the word colorful. She froze for a moment in order to process, smiled and came back with: "Hey, you could say it doesn`t lack personality." 
Naturally, I was in charge with logistics. Having a larger backpack than the rest of them, I offered to carry the red clipboard with the scoreboard. Even though the zipper was open, she never took it from my backpack, waited patiently for me to take it and hand it to her. Then she accepted it with soft and fluid movements of the fingers and hands, offering each time a genuine smile accompanied with the deepest "thank you" s I`ve ever felt. This was gratitude at it`s finest. It was a nice teambuilding event when the whole group went in search for the missing arrows, one of them was in a ditch. I offered to go down and she was amazed of my kindness and protective initiative. Also, she lended me her fold knife to help cut the root in which the other arrow was deeply lodged in. She admired my skills as a former surgeon.
In comparison with the day before, not keeping score was wonderful news for me, because it had been a love hate relationship between in control and being judged for making a mistake. It was clear for me that it had been nothing more than a burden, a state filled with expectations and too much pressure.

The one that I resonated with the most was the life of the party, a red-violet haired late 40`s woman. You could tell her everything and she would get it, enjoy it and turn it up a notch in means of fun. We had a blast sharing short stories with her. I`ve found it interesting that we have found a common place of origin.

The third one, a mid 40`s short haired brunette, with perfect white pearled earrings, had a more serious, phlegmatic, almost bossy approach. She came to shoot, not socialize, but she wouldn`t say no to the waves of pure fun that the second one and myself were constantly spreading. 

At the most difficult ones we even took a selfie! That made me feel included, something I struggled with most of my life.  Thus, two hours and a half went by in the blink of an eye, and each of the 8500 steps was worth it!

After a delicious lunch and had a non-alcohol exotic fruit flavored beer, provided by the red-violet-haired one.|As I was sipping it, she enthusiastically told me: "I`m sure if you had been part of our group from the beginning, you would have had more success with your shots.

A half an hour later, It was my pleasure to support two of my colleagues during the finals.
They both got one gold and one silver medal! Even though my score was one of the last ones on the list, I am proud to say that I was part of the winning team!

I`m grateful for this event, because it`s not about the score, it`s about the wonderful people that are part of this community. I cannot wait to reconnect with my former group colleagues!

Natura studenției

2007. Într-o sâmbătă dimineață veneam cu băieții din camera de vizavi (Sașa și Nicu) de la PLUS, cu ghiozdanele burdușite sau, după caz cu plasele care erau la riscul de a se întinde și de a crăpa de la încărcătura depășită. Deși nu eram la Poli, tot eram niște studenți înfometați care ne înscrisesem, fără a ști, să testăm rezistența materialului. Ceața se ridicase și primele raze de soare dintre noi își făceau loc cu dificultate. Noi, cei trei voinici am trecut prin fața căminului de fete OBS 6, apoi dreapta și am coborât dealul pe străzile cu nume de arbore, adiacente Grădinii Botanice. Pe drum am mâncat o delicioasă ciocolată bulinată „DOTS”, cu brânză fină, de ți se topea în gură. Acum aveam avânt și energie! Fără să mă gândesc am dat să arunc ambalajul într-o curte a unei case părăsite.
Mă trezesc că peste mâna dreaptă primesc o palmă din partea lui Sașa.

Aleg să protestez.

„Dar nu e a nimănui. Nu o să se supere. Sau e prea bătrân să-i pese!”

„Nu contează. Haide să protejăm natura. Dacă toți ar face la fel ca tine, unde am ajunge ca popor?”

Mormăi distrus. Atât de fericit eram după delicioasa gustare încăt nu-mi păsa ce se întâmplă ca urmare a acțiunilor mele. Văd în capătul străduței din dreapta un coș de gunoi și mă grăbesc să scap de povara ideilor mele fixe. Când să-l arunc, din curtea casei respective se repede un câine care sări și se izbi de poarta crem, fapt care mă făcu să dau un pas înapoi. Urmă un vacarm de lătrături și mârâieli ale altor doi câini, de parcă i-aș fi înjurat de mamă.

„No, Sașa, ai văzut? Dacă m-ai fi lăsat după cum am vrut, am fi evitat toată agitația asta.”

„De unde știi că nu ar fi fost la fel?”, grăi el după ce-și dădu ochii peste cap.

„Am auzit că dulăii știu când ești încărcat emoțional sau ai intenții meschine.”, rosti îngândurat Nicu.

„Nu mă ajuți deloc, Nicu! Eu voiam să vă arăt o schemă. Tu ar trebui să înțelegi, că ai fost în echipa școlii la baschet.”

Liniștea de după conflict se așternu, ajutată de încărcătura ghiozdanelor și plaselor.

După vreo cinci minute, într-o curte cu gard de plasă, un câine era pe fază. Ne fixa cu privirea și respira greu și prelung, bâzâind ca un panou electric.

Declar frustrat: „DACĂ ȘI ĂSTA LATRĂ, EU NU MĂ MAI JOC!”

El, care ajunsese să mârâie din ce în ce mai tare, a amuțit.
Noi trei deveniserăm vacarmul, deoarece râdeam, tresărind din toate încheieturile!

Veioza, socializarea si diminețile dificile

E uimitor cât de limitat eram când locuiam cu ai mei. Am descoperit pe parcursul anilor multe aspecte minunate, mai ales din categoria: diferit poate fi util.

Am aflat ca exista veioze cu clips, nu cu suport si ca orice veioză. Putea fi orientată in sus sau spre perete pentru o lumina calda, difuza si placuta. Comparativ cu cele patru neoane aflate pe tavan, care aprinzându-se toate deodată, încă puțin și-ți ardeau retina.

Vorba meme-ului cu copilul și cu părintele:
„Mami, vreau grenadă flashbang.”
„Dar scumpule, avem flashbang și acasă, mai ieftină”

Îmi amintesc că în weekend-uri învățam mai cu spor, mai ales că se apropia sesiunea. Nu îmi era greu să învăț în cameră, că în sala de lectură mă simțeam ciudat fiind înconjurat de atâția oameni!
Pentru aceasta m-am dotat cu încă o veioză albă, cu clips și le-am fixat și pus strategic pe biroul cel lunguieț și îngust pe lat. Cu una în capătul stâng și cea albastră în partea dreaptă eram pregătit! Apoi le-am pornit. Era ca în sala de operație la mine în cameră. Aveam nevoie să văd detalii.

În fața mea era cartea cea veche de anatomie, Papilianul, cu a lui informație pe câte două coloane și scris incredibil de mic în josul paginii. Legenda spunea că ar fi cazul să citești și din acea parte, deoarece profii sunt nasoli și dau mai ales de acolo subiectele. „Papi”, cel brun avea un format A4, cu coperți așa de groase, încât nu era pentru el o problemă să oprească o săgeată trasă de la 15m. Rezemat de perete stătea „Simi”, de la Synelnikov, atlasul rusesc de o vârstă cu tata, care fusese în și în posesia acestuia. Nu înțelegeam limba, dar esențialul- legenda din jurul desenelor era în limba latină, sublinată des cu creionul de acesta.

Mi-au luat fix 20 de minute să ațipesc, în ciuda luminii intense. Casc profund încît îmi pocnește articulația temporo-mandibulară și mă uit la ceas. Era aproape miezul nopții. De vizavi se auzea un grai arăbesc. Pesemne că vecinii se pregăteau de Poker. La scurt timp, pe sub ușa al cărui prag lipsea se furișă un intens și delicios miros de tutun cu aromă de cireșe.


Curios fiind, ies la ei. Nu erau tare diferiți ca aspect de localnici. Stăteau în mijlocul palierului cu podea verde, fix în fața ușii lor deschise. Toți cei patru erau așezați pe scaune, la un birou crem, identic cu al meu. Pe el trona mândră mama tuturor narghilelelor. Mi-au oferit un fum și mie, dar i-am refuzat politicos. Mă interesa mai mult informația, îndeosebi despre cultura și religia lor. Am aflat cu stupoare că majoritatea erau jumătate-români, deoarece părinții absolviseră aceeași facultate, dar și că locuiseră câteva luni de zile în Ploiești, în cadrul unui program de acomodare și cunoaștere a limbii române.

„Și tu, de unde ești” , mâ întrebă cel mai plinuț dintre ei, cu un grai din cale afară de blând.

„Hunedoara”, dau eu din umeri.

„Ce fain! Andorra, zici? Ca noi, străin!”

„Nu nu, sunt român. HD e un județ.”

„E departe de aici?”

„Vreo... 200km.”

„Ne bucurăm de cunoștință. Colegii de palier nu sunt tare prietenoși pentru că suntem arabi.”

„Suntem studenți cu toții!”,zâmbesc eu.

„Așa e. Tu ești om fain. Hai noroc! Poker joci?”

„Prefer să nu. Nu am bani de pierdut.”

„Am înțeles. Nu e o problemă.”

După vreo jumătate de oră, în care am dezbătut câteva teme culturale, decid să mă întorc la învățat.
Deschid ușa și mă lovește un miros dulce, dens și înnecăcios. Din cablul noii veioze ieșea fum cu nemiluita! Am pus mâna pe ștecherul aflat în priza din perete și am fugit să deschid geamul larg.

M-am retras în oficiu până am putut să mă pun la somn. Conștiința îmi spunea:
„Vezi dacă stai la povești așa de mult? Sau Vezi dacă nu ai închis veioza?”

Diminețile în general îmi era greu să mă trezesc, așa că foloseam ca ajutor etajera de deasupra mesei si patului. Dormeam cu capul înspre masă. Aveam un plan. Seara setam alarma telefonului și pe sunet, dar și pe vibratii si il puneam pe raftul de jos al etajerei. Astfel, difuzorul aflat pe spatele lui să fie indreptat în jos, spre mine, fix deasupra frunții mele. Peste el puneam un mic recipient gol, de gel de duș, aflat în echilibru relativ. O dată ce alarma telefonulului vibra, ambalajul în cap îmi cădea. În prima dimineață m-am enervat la culme. A doua dimineață am mutat telefonul în capătul etajerei, aflat deasupra mesei. Astfel, recipientul cand cadea, ajungea și pe masă, și apoi pe podea. Această metodă era mai eficientă și lipsită de bătăi de cap.

Bilant Anual 2024

*IANUARIE *

Schițare si solicitarea resurselor umane pentru proiectul din martie. Am plusat la numarul de discursuri, dorind sa ajung DTM (cea mai inalta distinctie din Toastmasters).

- Două discursuri scurte si faine, de apreciere, un toast pentru mentorul meu Marius Cazacu (la TM Sibiu) si un toast in limba engleza despre Robert Rowe (in clubul TES- Timisoara English Speakers).

- Bootcamp-ul de la Cluj, minunata vreme, plian de zapada, emotia intalnirii cu oameni faini si timpul petrecut cu mentee-ul meu favorit.

- În timpul liber mi-am făcut timp și de-un Mirror”s Edge.

________________________________________________________

*FEBRUARIE*

Moderare atelier la TM Sibiu despre cum se jurizeaza si cum se foloseste formularul dedicat în cadrul concursurilor de discursuri pregătite, respectiv evaluări discursuri.

Joc: Mass Effect 2.

Serial: Better Call Saul

______________________________________________________________

*MARTIE*

20- Proiectul mult visat (DTM): Maratonul de Discursuri Pregatite: Primavara Copilariei, pentru toate cluburile din arie (Cluj, Sibiu, Brasov)- pe langa discursuri in limba romana si engleza presarate cu cuvintele “copilarie, primavara si bucurie” am adus oamenii impreuna- am redescoperit ca este ceea ce imi place sa fac din rolul de moderator la Toastmasters. Nu am alergat, doar am moderat. DIn 10 vorbitori, au ramas șase, care au putut și au rezonat.

30 - Inspirat de prezenta lui Cristian Sandru, am pus-o de un podcast cu intrebari stabilite dinainte. Tema a fost: Boardgames si Gaming. Am stat undeva la 3h si 45min, pe care nu le-am simtit.

Pentru ca ne-a placut, am stabilit un nou podcast, mai scurt, in luna septembrie, de data acasta despre Toastmasters.

______________________________________________________________

*APRILIE*

- unul dintre cele mai lungi discursuri (15 minute) despre ce s-a intamplat la Maraton- lecțiile învățate.

În timpul liber am jucat pe PS4: Hogwarths Legacy, motivul pentru upgrade.

________________________________________________________

*MAI*

- Cel mai lung discurs (20 min) in care am exersat umorul într-un keynote speech. Am ales să-l tratrez ca pe un element definitoriu pentru medicina, purtand halat si folosind povesti personale.,

- excursie-concediu in Egipt, pe urmele lui Bayek of Siwa. Merită să nu mai trebuiască să gândești ce să mânânci. Avantajul All inclusive.

Joc: Assasins Creed Origins și Ace Combat 7 Top Gun Maverick Edition

________________________________________________________

*IUNIE*

- Trimiterea formularului de DTM prin Vicepresedintele Educatie.

Ce este DTM? Un soi de centura neagra in Public Speaking si Leadership, care dureaza ani de zile, si aproximativ 1/ 1000 de membri ajunge la acest nivel.

Mijlocul lunii a adus jocul „What do you meme”, care mi-a sporit creativitatea. Le-am printat și lipit pe spatele unor file de calendare cartonate.

Finalul de luna aducea si finalul de mandat la Toastmasters Sibiu ca Presedinte. Cu aceasta ocazie am sarbatorit printr-o prezentare de 20 de minute curprinzând ce a întâlnit echipa de ofițeri de club: cele bune și cele provocatoare dintr-un an (Iulie-Iunie).

Joc: Grid legends, Star Wars Battlefront.

________________________________________________________

*IULIE*

- 1. Mi-am facut curaj si am participat la Tirul cu Arcul, în cadrul clubului Terra Sebus, local. Acolo am întâlnit oameni faini, calzi și disciplinați, si am descoperit de ce atunci cand eram copil nu ma priceapam la fotbal.

-A sosit placa de DTM, tocmai din USA, după aproximativ 2 luni. Are în jur de 2kg, și e aurie, pe lemn american.

Joc: It Takes two, Injustice 2, Mortal Kombat X, MK 11.

________________________________________________________

*AUGUST *

- Gazduierea atelierului despre spusul povestilor intr-o maniera jucausa

Profesional am vizitat intr-o zi de concediul sediul de Medicina Paliativa si cateva locuinte ale pacientilor care se confrunta cu afectiuni care limiteaza atat speranta de viata, dar si calitatea vietii.

Multumesc dnei dr Rosiu Ariana pentru invitatia de a prezenta studiul “Terapia prin Culoare”, in cadrul congresului de Paliatie. Diferenta e ca anul trecut m-am invitat singur la Bucuresti, iar anul acesta am fost chemat sa vorbesc.

23 08- Alergarea primului meu 5k (si nocturn) in cadrul organizat la Sibiu Night Challenge, pentru care am luat prima mea medalie. Pentru mine a însemnat comunitate, colaborare și câștig comun!

Serial: HOUSE MD.

Joc: God Of War 2018, NFS Rivals.

________________________________________________________

*SEPTEMBRIE*

- Podcastul despre Toastmasters cu Cristian Sandru. A fost la fel de distractiv si de nostalgic, si ne-am simtit bine. Acesta a fost startul Podcastului Toastmasters.

Staff-ul multicolor din curtea bunicilor. Elderwood, not elderwand. După muncă, e și artă.

Serial: Lucifer.

Joc: GOW 2018, NFS Rivals, DOOM 2016

________________________________________________________

*OCTOMBRIE*

- Prezentarea studiului la congresul de Paliatie de la Slănic-Moldova, cu feedback minunat atat in timpul ei, cat si la intrebarile de dupa. Au apreciat și panoul de expoziție, care a călătorit cu mine 300km/6h. A fost cu atât mai important, că aveam și amenințarea ursului care intra în scara de bloc (vezi afișul din poză).

Finalul de octombrie a adus finalul de initiere in Tirul Cu Arcul la Terra Sebus, alaturi de un carnet de membru și o diplomă frumoasă.

Joc: Batman: Arkham Asylum si NFS Hot Pursuit 2010, ambele pe PS3. One final round.

________________________________________________________

*NOIEMBRIE*

Noaptea dintre cele două luni/lumi (Halloween) a adus oportunitatea să mă costumez în Joker, cu ocazia unei petreceri la Sibiu cu boardgames, alături de clubul Toastmasters Sibiu! Au meritat cele 2h 30 și cele patru straturi de vopsea pe care le-am așternut cu atenție pe ghetele mai vechi de patru ani. Nu au arătat niciodată mai bine! Ba chiar am primit întrebări referitor la proveniența lor, că exista dorința de a cumpăra unele identice.

Începutul lui Noiembrie aduce o nouă ediție a Studiului Terapia prin culoare 2.0, de data aceasta cu mai multe întrebări curioase și culoare acrilică. Până la 40 de ani îmi dau de lucru, în slujba frumosului și a armoniosului! De asemenea, le-am dat file din calendare pacientilor cu inclinatii spre creatii proprii si am ramas placut surprins!

23-A doua ediție a Podcastului Toastmasters, un loc unde discutam cu oameni, dincolo de sedinte si roluri, despre lectiile învățate în cadrul experienței de voluntariat. De data aceasta am avut un invitat fost președinte de club din TM Arad, pe Vlad Matica. Ne-am bucurat de căldura acestuia, în această ediție pentru introvertiți, pe deasupra și răciți,

30-Speaker/trainer la evenimentul de Divizie D Toastmasters - Romania si Republica Moldova în care am împărtășit secretele mentoratului timp de 10 ani, respectiv a peste 30 de inși pe care i-am ajutat în mod direct în a găsi atât răspunsurile la întrebări și la a-și șlefui abilitățile de care aveau nevoie.

Împreună am tras concluziile la cum ar fi mai optim să fie un mentor sau un protegee/mentee. Nu

Calități, mod de a fi, cât de dese să fie perioadă de probă, nivel de cunoștințe, compatibilitate.

________________________________________________________

*DECEMBRIE*

Inspirat de editia anterioara a podcastului am luat legătura cu Cristian Șalariu (fost membru TM București), aflat la un eveniment în Sibiu, fix vizavi de hotelul unde am organizat Bootcamp-ul de iarnă 2023. A fost plăcut surprins de inițiativa mea, a ascultat materialul și a ales să mă sprijine, dorind să readucă dinamica minunată în colaborare cu Alexandru Florescu.

Astfel, am avut parte de o provocare: atât gestionarea a de două ori mai mulți invitați, cât și de managementul timpului. Ambele au ieșit mai bine decât mă gândeam. Podcastul a fost și nostalgic și dinamic-distractiv.

Cât am dus chitara la reparat și PS-ul la curățat m-am apucat de făcut machete, pe podcasturile lui Mark Manson (Subtle art of not giving a f**k). Au iesit doua minunate, una de catedrală, din scobitori, alta de piramidă, din bețe de înghețată. Ambele fără vreun model, doar prin și din mâini, care au inteligența lor proprie.

Legenda spune că am avut puterea de convingere sa il aduc pe Moș Nicolae la TM Sibiu, care a fost foarte darnic, iar pentru pacienți am fost Mosul in fiecare zi, curierul de zambete si de bunadispozitie. In aceste luni friguroase le-am îmânat celor care ne-au trecut pragul cateva cadouri simbolice.

Ar mai fi multe de zis, dar acestea au fost cele mai importante momente. Printre ele mai apăreau cântatul la chitară, scrisul de memorii umoristice, discursurile în limba engleză, postarea de pe blog.

Nu am inclus cazurile medicale mai provocatoare, colaborarea de tip centrală telefonică împreună cu colegii specialiști/primari, miile de întrebări de clarificare puse pacienților, infiltrațiile paravetebrale sau intraarticulare sau pregătirea pentru cursul de ecografie. Se știu ele, iar lecțiile le-au învățat atât medicii, cât și pacienții.

________________________________________________________

*****

Ce urmează?

- Încă un podcast până la finalul anului, cel mai probabil tot pe formatul cu doi invitați.

- În 2025 câte două ediții pe lună, dintre care alte două vor fi integral în limba engleză.

- O colaborare cu Divizia D pe partea de moderat și mentorat, dar și cu TES pe partea de engleză.

Doresc să le mulțumesc tuturor care m-au ajutat, atât prin prezență, logistică, resurse sfaturi sau participare!

Aceasta e orientarea mea, spre educație, spre susținere, spre creere de atmosfere primitoare, în care putem străluci, în medii de multe ori nișate, dar cu potențial mare de dezvoltare.

De ce ascultam muzica? Dar unele trupe? O incursiune muzicala cronologica.

 [LONG POST AHEAD]

 

1. Copilarie:

 Mama avea o colectie de casete si o voce foarte buna, interpretand pe la serbari in liceu. Am crescut pe ritmurile lui JOe Dassin, Richi E poveri, Toto Cutugno, Abba si ceva rock din anii 60-70. Tata era mai mult cu populara, indeosebi Dragan Muntean, cu care a fost si coleg la Liceul Pedagogic din Deva. Cantase si la tobe duble (bongos) in studentie. Bunicii nu le aveau cu muzica, in afara cantatului de  colindel sau in cazul aniversarilor.

 

2. Pubertate:

Noaptea nu aveam somn. Undeva prin 2000-2002 Atunci când nu scriam poezii de dragoste vreunei colege, ascultam casete gen Taxi, Enrique Iglesias, sau Cassa Loco. Noaptea la un mini- casetofon negru cu galben de plastic. Era ceva magic cand dadeam play si auzeam bazaitul fin in casti, in asteptarea inceputului primei piese. Era fain si cand trebuia sa intorc caseta. Aveam o senzatie de control.
Aveam niste casti super groase si butucanoase in ear, cu magnet, groase cam cat o ascutitoare, pe care nu le puteai purta mai mult de o jumatate de ora, ca a doua zi ma dureau urechile de muream. Adauga aici ca erau si ieftin fabricate, incat prin invelisul moale de burete negru iesea coltul de plastic al capatului castii. Imi amintesc ca aveam talente gen Karaoke, in care ii disperam pe colegii de clasa cantand Hero, sau Escape de la Enrique.

Primul CD audio pe care am pus mana a fost de la Ro-Mania si avea fix 6 piese, in 650mb.

Pe calculator aveam vreo 90 de MP3-uri. Erau faine ca erau putine si erau ale mele. Era o magie din 2003 incolo, cand mi-am luat calculator cu CD writer, sa le fac audio pentru prietenii mai mari, cu care trageam la sala si care aveau masina cu CD-player. Eminem era pe lista favoritilor mei, poate pentru ca avea un debit verbal legendar, inteligenta de poet consacrat si era opusul meu, un balbait fata de figurile de autoritate (parinti, profesori.)  Muzica lui avea si un egde, adresa chestiuni controversate si era in general anti control sau anti sistem, fix ceea ce cauti in adolescenta. Bine, cu ajutorul prietenului meu cel mai bun am descoperit Parazitii, care spuneau chestii atat de adevarate si cu care rezonam profund, poate deoarece nu aveam curajul sa le adresez. Revenind la castile de mai sus, cand mi s-au stricat boxele 2.0, nu am cumparat luni intregi altele, ca am pus castile si le-am dat la maxim. Pentru jocuri gen Starcraft era super ok. Apreciam productiile si ritmurile lui Doctor Dre, mai ales in paralel cu jocurile aparute pe atunci (GTA III indeosebi). Apropo de jocuri, am apreciat la maximum soundtrack-ul de la Max Payne 1 si 2. Era atat de bine aleasa pentru tema. La fel erau cele trei factiuni din Command and Conquer Generals, indeosebi melodiile din GLA- talibanii.

Revenind la muzica, era o minune sa poti comanda televizorul sa iti dea piesa preferata. Imi amintesc experienta din 2004 via televiziunea prin satelit de la sat, unde aveai maximum 24 de programe din RO si Ungaria. Era  HIT TV sau Cherry Music. Acolo aveai de ales intre una din urmatoarele doua piese sau din playlist. Trebuia sa trimiti pana se termina piesa anterioara un SMS care costa 0.87 Euro. Era si dupa metoda primul venit, primul servit. Daca trimiteau mai multi cealalta piesa, nu era selectata piesa ta. Cel mai nasol era ca  si daca prindeai chiar finalul programului nu o mai baga deloc.

Era o mare penurie de surse pentru muzica buna, si cea faina nu era la indemana ta. Singurele surse erau filmele cu soundtrackuri gen Fast and Furious, jocurile NFSU 1 si 2 si bineinteles Atomic TV sau MTV, MCM. CIne avea peste 1000 de MP3-uri era considerat un zeu. Erau mai cautati ca dealerii de substante fine.

 

Controversata relatie cu muzica rock: cate o piesa de la LImp Bizkit sau Alien Ant Farm, cateva de la Mudvayne. Linkin Park ascultam pentru mesaj si pentru exprimarea intensitatii trairilor lui Chester. Imi amintesc ca bunica ma critica ca “de ce ascult zgomotul acela infernal.” Dupa ce I-am tradus si-a schimbat parerea 180gr.

Aveam un radio cu CD care putea inregistra. Voiam ca in acea vacanta sa ma pot bucura la bunici de piesele lor. Zis si facut: Am dat drumul la Linkin Park si am jucat Warcraft III fara sunet. Pe langa piese, singurele sunete care s-au inregistrat au fost injuraturile mele cand m-a batut calculatorul cu armata lui. Cand am pus mana pe un MP3- player NIppon cu 64 mb memorie interna, si vecinii mei de la tara ascultau Linkin Park sau Dr Dre. Cea mai amuzanta faza era ca un vecin cu vreo 10 ani mai In varsta decat mine,  proaspat intors din Anglia a venit la noi intr-un suflet, crezand ca ii s-a parut ca in sat se asculta Linkin Park. Mentionez aici ca THE GAME era bun si cand taiam lemne sau faceam aschii.

    

3. Adolescenta

 In ultimul an de liceu am descoperit  Devildriver si Arch Enemy, cand mi-a recomandat un prieten ca le asculta cand era nervos. Intr-adevar, erau dincolo de orice imaginatie a mea. Singurul lucru similar era cand mi-a pus varul meu de test o piesa de la System of a Down- BYOB, un ritm dincolo de cuvinte, care imi dadea supraincarcare la urechi. La scurt timp am inteles cum reactiona corpul meu la ele. Dadeau un stimul de tresariri si contorsionari de zici ca eram fata din filmul Exorcistul. Nu ma ajutau decat sa ma enerveze mai tare. Fuel pentru frustrare. O intelegeam pe colega mea roakera, care zicea ca la ce asculta ea de regula,  Mudvayne devenise un soi de cantec de leagan, Literally dormea pe muzica lor.

Si manele am ascultati in 2005-2007 mai mult, la majorate, sau aveam impreuna cu colegul meu Ciprian o rutina: cum faceau altii incalzirea cu alcool inainte de party, noi ne luam piesele de feel good inainte si mergeam direct pe ringul de dans. Era un soi de breakdance in picioare, frenetic. Era dincolo de ce ziceau versurile, pana la urma alegi o piesa care sa iti placa, sa iti cada bine.

Era culmea: impreuna cu inca doi colegi, aveam aceeasi stare de bine atunci cand ascultam si hip-hop, si rock, dar si manele. Puteam sari de la una la alta fara probleme.

Anyway, Doamne feri daca ai fi spus asta in Hunedoara. Orasul era impartit In zone muzicale, ca in filmele americane: manelarii din Micro 5, 7 sau Padurea de la Ciuperca (periferie), roakerii drogati de la Castel si hip-hopperii de la Teatru. Eu eram mai mult in ultima zona. Aveam si colegi de scara breadanceri sau care bagau noaptea graffitii-uri prin gari. Ei isi înregistraseră o caseta de muzica rap in care isi exprimau frustrarile fata de nenorocul cu femeile. Am pus mana pe ea, dar simteam ca nu merita sa o ascult si astfel nu am facut-o.

 
Snoop Dogg ascultam pentru corespondentul opus al spectrului emotional - eu eram tare agitat si el era relaxant foc. Chiar imi incepeam ziua cu Snoop`s Upside your head.

Imi placea ca el experiementa cu diverse stiluri, gen Sixx Minutes sau Gold Rush. Ambele au alura filmelor western, cu un minim de acorduri de chitara si un ritm de pustiu exterior, dar dpdv al personajului sau  bogat la interior. Mai mult de atat, avea soundtrack-ul de la filmul Bones, cu el in rolul principal. Acesta nu a avut cine stie ce succes la box office, dar piesele erau muncite.

Asta m-a pregatit pentru afinitatea mea fata de blues, soul, funk.

O intamplare muzicala a fost la majoratul lui Ciprian, care se tinea chiar la stadionul Corvinul, deoarece mama sa era acolo manager logistic. A pregatit totul: Locatia, mancarea, bautura. Noi ne ocupam de muzica. Cu o seara inainte, tipul cu boxele a venit DOAR cu boxele. Ciprian a venit cu ideea sa folosim calculatorul meu, ca stateam aproape si aveam muzica buna. Nota bene: el era la mine tot la doua zile, deci stia ce voia.  A doua seara, prin parcul de la Rusca puteai vedea doi nerozi. Unul cara monitorul enorm de TFT Flatscreeen de 17 inch, altul cu o plasa rosie cu Mos Craciun.  El aducea tastatura, cablurile si Mouse-ul. In cealalta mana avea calculatorul, un BIG tower cu ventilator LED si geam la mijloc,  aveand patru locuri de CD-ROM.  Chiar daca muzica era mai veche de un an, compilatia a sustinut cel mai tare chef posibil. BIneinteles ca la cinci dimineata, ne-am intors tot prin parc. ERau prea scumpe taxiurile!

Ca o concluzie, atat in copilarie, pubertate si adolescenta, mediul, anturajul, jocurile si filmele mi-au influentat gusturile muzicale.

4. Facultate.

In primul an nu am avut calculator personal, doar unul pentru camera. Mi-am descoperit fascinatia pentru jazz : am fost la Toamna Jazz, un concert Johnny Raducanu, respectiv Harry Tavitian. A meritat gripa de dupa.  

 Luasem o pauza de la ce ascultam inainte, ajunsesem la o suprasaturatie. Am cautat mai mult jocurile copilariei, fara muzica.  Singura muzica era acasa, o caseta primita direct de la Dragan Muntean, careia ii dadeam drumul de fiecare data cand veneam.

In anul II am cautat muzica clasica si altele, avand acces la DC ++ INHASH, un motor de cautare in baza de date din toate caminele. Puteai lua un film in 7 secunde. O data cu colegul de camera din Mauritius am facut cunostiinta cu Snoop Dogg si proiectul lui punjabi, Singh is King, soundtrack pentru filmul cu acelasi nume. Colegul din Campulung Moldovenesc avea poster cu Green Day,  iar Ciprian m-a facut curios de OST-urile incluse in anime-ul politist Death Note. In acea perioada am descoperit triggerii mei muzicali. Cand auzeam un cuvant, o legam de o piesa si apoi mintea mea o reda obsesiv-repetitiv pe parcursul unei zile. Am creat si un alfabet cu triggeri muzicali. M-am distrat in Microsoft Word!

 Pe parcursul facultatii, am mai ciupit cate o piesa de la colegii de camin sau de grupa. In anul III m-am mutat cu un coleg obsedat de muzica house. El mi-a aratat clip-uri cu jocul Bioshock, care dincolo de poveste, actiune si personaje m-a fascinat d.p.d.v muzical, deoarece avea incluse piese din anii 40 sau 50. Se simteau asa de jucause si bine facute. Am apreciat si Liza lui Django Reinhardt, un violonist caruia ii lipseau cateva degete de la mana si tot a scos o piesa incredibila.

Minusul acestui coleg era ca trebuia sa asculte tot timpul muzica, si cand dormea. BIneinteles ca dadea mai incet, dar eu nu eram invatat. Intr-o dimineata s-a luat curentul, iar nu stiu ce sistem audio avea el, ca atunci cand a venit curentul, acesta s-a pornit la volum maxim si noi am sarit din pat, spre distractia colegului nostru.

 

In anul IV am stat mai mult pe youtube si de acolo mi-am procurat piesele necesare.Am mai cochetat cu Jazz-ul, dar nu ascultam acasa, doar la festivaluri, mergand de cateva ori la Sibiu sau local, in Cluj. Imi placea ca ma strambam sau mi se ridicau sprancenele la auzul complexitatii lui.
Intr-o toamna faina, am ascultat la Casa de Cultura a Studentilor mai multe stiluri de jazz, de la cel cu instrumente clasice, sau improvizate- neconventionale. Mi-au placut Sir Waldo Weathers care a cantat cu James Brown (I feel good) si Ola Onabule (Soul town), dar si un tip suedez blond si pletos, care semana leit cu Richard Branson de la compania Virgin. La final, pentru jam session, toate trupele erau prezente, iar nenea Rich a venit la microfon si ne-a spus pe o voce calma si delicioasa:

“Aceasta este ultimul recital al serii, dar noi nu va lasam asa, sa plecati pur si simplu. Uite ce vom face: Noi vom incepe sa cantam indata, iar voi veti inchide ochii. Atunci cand sufletul tau va simti ca pentru tine cantam, te rugam sa te ridici in picioare si sa simti muzica. Lasa corpul sa se bucure de ea, cum stie el. Nu te judeca.”

Bineinteles ca eu eram Gica Contra, nemultumit. Suna cliseic, dar incet-incet, valuri de spectatori din prima jumatate de sala se ridicara in picioare. Am inchis ochii si mi-am dat voie sa simt. La un moment dat, m-am ridicat in picioare si am fost curios. M-am uitat in jur. Toata sala era in acelasi loc, minunat de abundenta muzicala. Am inchis ochii la loc, continuand sa simt. Imi venea sa plang de bucurie, asa de intens se auzea fiecare nota a fiecarei trupe. Era o mangaiere pentru piele si sistem nervos. Simteam fiori din spate cum curgeau in tot corpul. Uneori mai tresaream.

In timp ce ma intorceam la camin in acea seara,  nu eram pe deplin constient, parca nu imi simteam picioarele. Eram in transa.

 

**

In ultimii ani de facultate, la ceva timp dupa tragedie, l-am redescoperit pe Michael Jackson. Apoi, Youtube-ul a luat amploare si l-am cautat pe James Brown, si nu in ultimul rand pe Freddie Mercury la recomandarea colegului iesean. Intr-o mare de sunete comerciale actuale, muzica lor, corpul lor si chiuietele lor erau pe cat se poate de vii, trezind pana si cel mai adormit si incapatanat simt al meu.

   

5. Rezidentiat si dupa

 Aici am avut parte de suferinta, mai ales datorita programului, stressului si asteptarilor mari ale unor medici care ma coordonau. M-am apucat incet de chitara, mai mult de ciupituri si tabulaturi, cantam solo. Asta nu m-a impedicat sa ascult blues si sa il cant, mai ales cand un amic de la sala suferea dupa despartire. I-am pregatit la chitara electrica si la amplificator un ritm de 12 bar blues minunat, iar el a bagat o voce de negru, similara cu Muddy Waters. A fost un jam session de milioane.

Muzica m-a invatat si disciplina. Mi-am propus la inceputul anului I de rezidentiat sa fac 20 de zile cu cate o piesa care imi place pe Facebook. Era un fel de radio de calitate. Mi-a placut ca am planificat si apoi am executat.

In ultimii ani, mai ales dupa ce mi-am luat carnetul mi-a ramas intiparita in minte vocea fratelui meu mijociu, care zicea “Esti un om independent si binecuvantat. Poti asculta ce muzica vrei pe ce drum vrei si sa nu trebuiasca sa ii suporti pe altii.”

Revin cu placere la talentatul raposat Nate Dogg, regele triadelor sau a pre-refrenelor (hooks) sau la Bebop Jazz din anii 40. Un exemplu din compilatia aceea este piesa “Salt Peanuts” care contine doar acest vers, repetat de doua ori, iar in rest suna o trompeta turbata si instrumente de percutie, bass, clape ca sa nu mai zica noua generatie ca mai demult piesele aveau sens profund.

 

Plan de viitor

 De abia astept sa am o discutie de tip podcast cu prietenul meu cel bun, Cristian, iar aceasta este pregatirea de dinainte. Tinem aproape!

EmBARKing on a deep journey

Last weekend I had to go to my grandma's house, that is currently empty, due to the fact that she is institutionalized. I preferred going by myself because I had a mission: to cut down two trees.
Because it wasn't a lot of pressure from my elder`s side, I arrived around 3PM. As I was slowing down towards the gate, I saw a car that was parked in front of it. It belonged to my neighbors from across the street. I had to wait for twelve cars to pass in order to cross it. In the meantime the voices inside my head were arguing: “Do you really need them to move the car? Why do you insist on disturbing them? How badly do you want to complete your mission?” After I politely asked, they were surprisingly happy to do so. The driveway was now cleared and I parked gracefully.

I grabbed the bag containing the round, white robot vacuum cleaner, entered the living room and put it to good use. Next, I took the keys from the drawer and went to the barn, in search of the long axe. It was nowhere in sight. I panicked. Men are deeply connected with their tools. We need to be useful and handy. If anything should happen to the tools, our mission will fail. 
I rushed back to the pantry. I managed to find the short one on a shelf, and above it there it was: hanged by a nail: the one handed saw, that was curved like a sickle. It had a double set of parallel teeth and a rubber grip. Perfect for the job at hand. (pun intended)

I went to the garden. Next to the wall, an elder wood had grown so much, that it passed through the open bathroom window. That was my last straw. I put on my worker gloves and started pushing and pulling. Working in the shade wasn't hard, but the mixed heat from both inside and outside was getting on my nerves. As the branches were piling up on my left side, sweat was dripping into my eyes and ears. I stopped to catch my breath. The spirit of the elder wood was whispering to me. In the middle of the pile I could see a near perfectly straight 1.8 meter staff. I chopped the remaining branches and sawed off the ends at right angles. I felt it wanted to come home with me. It was just like I had slain the dragon and took his golden eggs.

I went back to get a drink of water and to place the vacuum in another room. It's useful to delegate some tasks. 

Coming down the stairs into my front yard, the heat struck me blind. It was unbearable, because this time I didn't have the luxury of shade. In front of me stood a plum tree, two thirds of which had been broken by the heavy winds. The branches were three times as thick as the last tree and I was so tired. I struck the bent tree with my axe three times. It was too light and it's head was loosening.

I put it down and started sawing the tree slowly. As with all great problems, I had to cut the large branches into small pieces. Next, I had to drag them across the yard, into the pile of hay near the back fence. I managed it in four trips. Heading back towards the house, my thirst was unimaginable. I picked the last three apples from a tree and ate them instantly. The moral: Never ignore your needs. 
Finally, I got into the house, took a large drink of water, emptied the vacuum, and relaxed on a long folding chair.

That night I couldn`t sleep, because the staff was still whispering to me. I stood up until 3AM researching elder wood: in the Harry Potter world, it's symbolism, the hardness of the various types of wood, even found out a doctoral thesis on it's usage. Historically it was used for flutes or building fences, and it's bark contained high amounts of cyanide. (hmm, lucky me)

In the morning, I sat it down on the kitchen table on a roll of napkins, and started painting it. Acrylic paint is great for wood because it provides water resistance. It was my closing ceremony, after which I received a beautiful, colorful staff of power. Of course I danced with it after it dried, in a martial arts kata that I wrongly thought I wouldn't remember. 

This weekend's woodwork brought me closer towards myself and my needs.
It was a pleasure to emBARK in this deep journey.