Cucerind limitele fizice

De departe cea mai utilă idee trăsnită pe care am avut-o înainte de BAC a fost să mă antrenez pe un deal la proba de viteză. Mă mir că tata a fost de acord. 

Dimineața, cu 3 săptămâni înainte de examen, mă trezeam la ora 6:30, luam 2 pahare de apă la bord și băteam drumul către Piața mare, prin alergare ușoară alternativ cu plimbare. 

Când treceam pe lângă sala de net, patronul cu vestă de TIR-ist îmi făcea cu mâna. Într-o dimineață însorită își face curaj și mă-ntreabă: „Tu la ce facultate dai?”

„La medicină”, răspund gâfâind.

„Aoleu, ce greu e! Fenomenal, dom'le. Acum se dă și proba sportivă?!”

Am plecat chicotind.

O sunasem pe mama să meargă la primărie și să întrebe acolo care e distanța dintre doi stâlpi de curent. Până și ea  a făcut mișcare, preț de 2km. Obțin răspuns că între aceia sunt 25m.

Ținta mea era să alerg pe deal în sus cât de repede pot între trei stâlpi.

Înclinația rampei era de 20 spre 30 de grade, dar suficientă pentru tonifierea mea. Știam că rezistență nu aveam, datorită provocărilor din copilărie cu inima. Mi-a rămas viteza, deși eram mai mare fan al flexibilității, preciziei și a vitezei, de exemplu săritul de pe o piatră pe alta sau parcurgerea cât mai rapidă a digurilor de la Marea Neagră.

În ziua cu pricina, era să-mi rup lanțul de la gât stând în cap, roata țiganului am făcut-o cum am putut, dar flotarile, statul în mâini, handbalul și săritura în lungime au mers grozav. Ultima era proba de viteză. Ținta era 6.7 secunde per 50m.

Cipri stătea în poziția lui favorită: Cu brațele încrucișate. Lângă el, alți zeci de adolescenți gălăgioși.

„Baftă, gras. Fă-mă mândru!”

Andrei, starul nostru de fotbal din clasă îmi ură: „Doar să fii atent, Hori. Va fi bine.”

Am tras la sorți, deoarece ne punea câte doi, pentru a trage mai bine de noi. Am picat cu un tip blond și slab, cu o figură mârșavă, iar brațele și picioarele lui erau numai fibră. Sigur lucrase în construcții sau la câmp.

Eu eram de două ori cât el. Aveam emoții când l-am văzut, mai ales că în fața mea era o ditamai balta, de la ploaia de azi-noapte. Eram fix în fața băncii unde cu două luni înainte ne-a umilit doamna Perjan, dar asta nu mai conta. Inima îmi bătea cu mai multă putere de data asta. Aveam adidașii norocoși de la neamțu, cu care fugisem de la engleză. Erau ușori și fuseseră cu mine la fiecare alergare.

Când fluierul răsună scurt, startul meu a fost lent, dar l-am ajuns rapid pe hojmalăul aflat în stânga mea. În prima jumătate a distanței, eram ambii cot la cot. Decid să nu-l mai urmăresc și să îi dau TOT CE POT! Prietenii mei contau pe mine!
M-am conectat cu obiectivul meu și I-am dat fum, iar mulțimea strânsă lângă bancă a rămas perplexă: „OOOOO!”.  

Rezultat: 6.3 vs 6.7 secunde.

„După privire și după atitudine eram convins că îi dai clasă.”, spuse Andrei.

„Biine, graas! Știam că poți”, bate Cipri palma cu mine.