În luna iulie 2017 am avut întâlnirea de 10 ani de la terminarea liceului „Iancu de Hunedoara”, filiera Matematică-Informatică- Engleză Intensiv, din orașul cu același nume.
Prima surpriză a fost că doamna mea doctor cu care lucram a fost de acord să mă învoiască în acea zi de vineri. Era destul de înțelegătoare, dar eu nu concepeam zi liberă fără concediu, și eram în umbra vinovăției.
Priveam cu emoție acest eveniment, deoarece îmi era dor de acest mediu ciudat care a fost un veriabil cimitir al tinereții mele, unde pauzele erau cele care contau. Mă aflam pe aceași drum bătătorit și pe măsură ce mă apropiam, nostalgia bătea la ușă. Mi-au apărut nelipsitele cărți de joc!
Îmi aminteam cu drag despre pauze că într-o zi ne-a făcut observație diriginta. Motivul era de ce stăm în clasă și jucăm cărți, când puteam să ieșim afară, ca tot omul?
Prin urmare, Cipri, Raul, Nicodim și cu mine ne-am conformat. Am ieșit pe hol și am continuat să jucăm stând în picioare, dacă așa recomanda autoritatea.
Mă rodea curiozitatea referitor la cum arată colegii și profesorii noștri, și dacă vor veni cu toții.
Din păcate, i-am dus dorul lui Coco, dar în general cam trei sferturi din colegi au participat.
***
Era mare rumoare în sala mare de la parter. Avea loc o explozie cromatică: buchete de flori pe mese, machiaje vii și râsete colorate! Aceasta contrasta cu veștmintele negre ale colegului preot, care fugise rapid de la o ceremonie și era mereu cu ochii pe ceas.
Eu m-am așezat strategic între colegii de clasă în penultimul rând de lângă geam, pentru a ieși cât mai ușor când ne chema în față. Am primit multe complimente, mai ales de la fete:
„Ioooi, Hori, nu te-ai schimbat deloc! Tot tânăr ai rămas.”
Am ales să întorc cuțitul în rană, zâmbind ștrengar: „Dacă nu am copii.”
Șase profesori, diriginți ai celor șase clase, împreună cu directorul pășiră înspre catedră.
A fost un șoc pentru mine, văzându-i cărunți și obosiți.
Ne ridicăm în picioare cu toții.
Domnul director era la fel de plinuț și de înalt. Avea aceeași chelie și ochelari rotunzi, dar o barbă și ma mare, de Moș Crăciun semigrizonant. Cu veselie ne urează: ”Bun Venit, nu așa tinere speranțe, dar tot speranțe. Ne-am adunat aici pentru a celebra și depăna amintiri. Diriginții vor striga catalogul și când vă auziți numele vă rugăm să ne spuneți pe scurt ce realizări aveți în acești zece ani. Noi nu ne lăudăm, am cam rămas la fel, doar că acum unii dintre noi primesc pensie. Voi aveți ocazia să vă lăudați. Vă invit să folosiți minutele acelea cu măsură.”
După ropotele de aplauze, domnul profesor de matematică, cu a lui burtică legendară se adresează dirigintei noastre:
„Avem pe cineva?”
Ea, privind în gol, stă preț de o secundă și adaugă :
„Unul”.
”Bine”, zicând el plictisit, ”haide să ținem un moment...”
Sala întreagă se ridică în picioare, cu capetele aplecate. Preț de un minut doar ticăitul ceasului se auzea.
„Vă mulțumim”, continuă el detașat. Urmă instant strigarea catalogului.
Nu puteam să urmăresc. Primii trei colegi nu mi-i amintesc, deoarece muream de dezamăgire.
„Doar atât?! Nici măcar numele celui pe care îl comemorăm? Nu contează Cipri pentru ceilalți? Era doar oricare altul pe lista colegilor pierduți?! Era foarte cunoscut, ieșind deseori în evidență. Nu aveai cum să îl uiți. Sau?”
După ce ne-am prezentat succesele cu toții, mai rămăseseră șase ore până la cheful cu profesorii.
M-am bucurat că am putut vorbi cu proful de matematică, dar nu aveam chef să mă laud.
Nu de data asta, așa că am schimbat rapid subiectul către Cipri, zicând că mi-ar fi plăcut să fi fost și el aici. Dânsul nu a părut interesat. Asta e.
Doamna dirigintă ne-a poftit să rămânem la o oră de povești amicale. Așteptam să ne dea acele opere înapoi. Noi scrisesem în ultima oră din liceu niște scrisori, cu întrebări și posibile răspunsuri pe care să le deschidem la această întâlnire. Din păcate, nu le găsise...
După ce ne-am simțit bine și conectați, colegii începeau să facă poze și să își strângă lucrurile.
Cum stăteam noi așezați într-un cerc în fața ușii deschise am venit cu sugestia:
„Haideți să mergem cu toții la Cipri!”
O pauză dureroasă se așternu timp de două secunde, apoi Raul, cărțașul nostru exclamă:
„Ce idee bună, Horațiu! Drăguț din partea ta că ți-ai amintit. Sigur ar fi apreciat Cipri că ne strângem.”
Mie îmi dădeau lacrimile! Colegii deja discutau intens.
Notă informativă: Pentru a supune la vot o propunere în cadrul ședinței oficiale care urmează regulile procedurilor parlamentare în acțiune era nevoie de un singur lucru: „un membru ca să secundeze propunerea.” Mulțumesc din tot sufletul, Raul!
***
În nici cinci minute toată clasa era organizată pe mașini și eram pe drum către cimitir. Ajunși acolo, conduc colegii pe drumul parcurs anual. Părintele Nicodim a venit și el printre ultimii, cu o candelă găsită prin mașină, și a început să oficieze o slujbă ad-hoc. Încet, colegii au început să se retragă, dar eu am rămas. Aveam nevoie de un moment intim, de conversație cu recunoștință și iubire.
M-am îndreptat lent către poarta cimitirului, în fața căreia din pleiada de mașini venite, mai era doar una singură parcată.
„Raul, unde sunt colegii?”
„Au mers să ocupe o masă la restaurantul cel nou de lângă castel. Haide și tu cu noi.”
Văzându-mă abătut și cu ochii umezi, mă întreabă dacă sunt bine.
„Da, sunt și mă bucur că ați venit cu mine!”
„Bineînțeles, doar suntem o echipă. În plus, noi cu Cipri suntem frați „de cruce”.
Mă amuz fiindcă jocul de cărți fix Cruce/66/una-două se numea.
El continuă, gânditor: „Îmi pare rău că nu ai reușit să ții o prezentare despre viața lui Ciprian în fața colegilor. Parcă așa mi-ai spus la înmormântarea lui”.
„Nu a mai fost nevoie. Ce s-a întâmplat a fost peste așteptări. Prezentarea era în fond despre mine, că eu o țineam, dar ce am reușit amândoi astăzi, a fost clar despre Cipri!”
Zâmbind armonios, el dă aprobator din cap.
„Auzi, Raul, știi ce am scris în acea scrisoare către viitor?”
„Nu pot să cred că îți mai amintești!”
„Da cum să nu! Am scris că îmi doresc să duc această prietenie cu Cipri toată viața mea.”
