Libertate la pungă

La ce să visezi în perioada acesta, dacă nu la o formă sau alta de libertate?

Se spune că avem doar trei arome pe care nu le putem refuza, din motive de evoluție a speciei:

Sărat, gras și dulce. Toate sunt rare în natură și/sau pe parcursul anului.

De regulă prefer dulciurile (ciocolata, în special cu aromă de cafea), dar azi am luat o pungă de semințe de floarea soarelui. Îmi amintesc în anii copilăriei mele bărbați invitați de tata în sufragerie, care le crăpau de zor, în fața meciului de la televizor.

Doar 2007, în primul an de facultate am prins gustul lor.  Aveam doi colegi olteni, pentru care acele chestiuni sărate reprezentau aurul negru.

Îmi amintesc cun ne strângeam la unul dintre ei în camera de cămin și le spărgeam la foc automat.  Sorin, cel mai înalt și brunet ne-a arătat stilul lui Mărgelatu de a sparge semințe. Ținea una între incisivi și o crăpa, apoi o scotea afară prin lateral, cu o mutră plată, super cool. A obținut respectul și aprobarea celui scund, zis dupa numele de familie „Albu”. Acesta avea păr blond, cu ochi verzi, și privire fixă care umbla mereu cu  buletinul la el, deoarece nu arăta nici la chip mai mult de 13 ani.

***

Sorin și cu mine eram de regulă nedespărțiți.  După un concert de a lui Johnny Raducanu, ne-a prins gripa pe toți. Două camere de oameni suferinzi. Colegul lui de cameră, Costel, și cu mine ne-am tratat clasic, dar Sorin avea altă abordare, mai naturistă.
 Într-o dimineață am așteptat după el să își răcească ceaiul de ceapă roșie. Am alergat și inhalat în mod precipitat aerul cel răcoros al dimineții, cu ghiozdanele pline în cârcă, doar-doar să ajungem la seminarul de anatomie.

Când intrasem pe ușă, domnul doctor cel grizoant și tuns la zero, cu nas mare și cu halat moale roșu tocmai se așeza la masă. Grupa noastră era în capătul unei săli enorme.

Ajungem la masa cu pricina.

„Domnilor. Afară!”, spuse el sec.

„Dar-dar”, se scăpă Sorin.

„Ce temă am avut de pregătit pentru astăzi?”

„Tema de data trecută :D”, rânji eu inocent.

„CA-RE ES-TE...”

„Planta”. 

>pauză dramatică<

„Plantă ești tu, domnule coleg. Și plantele staau...”

„Afară...”, am răspuns resemnați deodată.

Noi doi eram liberi. Nu ne-am dorit, dar am primit, sșa că ne-am dus la magazin să luăm ceva pentru a sărbători. Te las pe tine să ghicești cum.

***

După două zile, lucrurile au luat o altă întorsătură.

 În acea după amiază, eram la Sorin în cameră. Stăteam așezați pe pat, vis-a vis unii de alții și suflam mucii toți trei, dar pe rând.
Neinspirat fiind, colegul nostru își pusese hainele la muiat într-un lighean albastru deschis. El se afla pe jos, lipit de coșul de gunoi cel roșu.

Văzând cu încetinitorul cum șervețelul meu alb cu dungi galbene de verzi aterizează liniștit între haine, aud:

„Bă firi-ai a dracu` de IDIOT!”

Eu am mă aruncasem pe o parte, și rămăsem acolo imobilizat de atâta râs.

„IEȘI AFARĂ!”

Ușa se trântise.

O săptămână nu mai vorbise cu mine. Mai nasol era că îmi era coleg de grupă. Vineri seara nu am mai suportat și am mers la el, cu o pungă mare de semințe.

El se blocă la calculator, făcu ochii mari și exclamă, plin de speranță:

„SEEE-MIIN-ȚEE!”

Redevenisem prieteni la cataramă.

***

În sesiunea de vară, într-o zi de luni la ora 14:00 aveam examenul practic la informatică. Mai era jumătate de oră până la el.
Noi trei eram încă la mine-n cameră. Aveam geamurile larg deschise, și ne bucuram de căldura care venea de afară. Silviu  și cu mine stăteam pe pervazul cel alb, rezemați fiecare de geamurile de termopan. Pe trei scaune de PAL și fier suprapuse stătea Albu, cel scund.

Punga cea verde era pe pervaz, între noi doi.  Farfuria cu modelul scutului lui Captain America era ticsită de coji de semințe. Mai aveam puțin și clădeam un turn din Pisa.

Ora 13:35. Mă simt curios.

„Bă, mai mergem?”

„Haaide să mai stăm”, mormăi Silviu.

„E.”

Ora 13:45. Mă simt deja cu musca pe căciulă.

„Mamă ce bune îs. Mă ustură buzele de la sare, dar mai intră.
Totuși, nu mergem și noi?”

„Na.”

„Nu știu. Fac ce ziceți voi.”, spuse sec Albu.

La ora 13:53 o zbughirăm pe ușă. Urcatul de scări până la strada Hașdeu era un chin. Bătea un vânt cald, dar uscat.

Ajunsesem la timp, dar cu ce scop?

În acea zi, toți trei am picat. Mai bine stăteam să terminăm punga. Așa aproape eram…

***

În anul doi de facultate, Silviu și Costel s-au mutat în căminul de vizavi.

 Un cămin plin de oameni hotărâți, care atrăgeau Poliția destul de des. Nu am mai avut tragere de inimă să crăp vreo sămânță până în primăvară, când l-am cunoscut pe Cristi, care stătea la capătul palierului. Un individ brunet, mediu de statură, cu ochelari și serios… până la proba contrarie. Trade Markurile lui erau tricoul cel vișiniu și cum purta părul: scurt și ridicat. Și să nu uit, datul ochilor peste cap când auzea ce minuni debitam.

Atunci, sămânța a încolțit și motivul pungii a dăinuit.

Adoram modul cum ieșeam și puneam două scaune care încăpeau la fix pe acel mic balcon, și crăpam semințe ore în șir. Nu vorbeam deloc. Nici nu cred că gândeam.  Doar ne bucuram de acele simple crănțăneli. Ore în șir, până nu îmi mai simțeam buzele, sau până mi se irita limba de nici nu mai puteam articula  consoanele „R” sau „L”.

Libertatea mea de acum 10 ani avea ca simbol o pungă de semințe. În această seară aleg să sparg vreo două-trei în amintirea frumuseții vieții de student.

                                                 **    *    **

Eliberarea (echilibrarea) masculinului

Se spune că suntem pe atat de bolnavi pe cate secrete tinem ascunse in noi.

Am primit o inspiratie referitor la aprecierea persoanelor din jur. M-am gandit ca fiecare fiinta are nevoie sa fie apreciata, si sa ii se recunoasca nevoile.

Pana si o musca vitezomana are nevoi primare:

De noutate, de a explora, atunci cand zboara hai-hui.
De a se hrani, cand viziteaza farfuria cu fructe.
De libertate, cand cauta lumina si se izbește frenetic de fereastră.

Deci nu e acolo pentru a te enerva. Doar daca ai așteptări.

Fiecare om are nevoie de a fi apreciat. Știm să apreciem femeile din jurul nostru, dar barbații?

Atunci când faci un compliment unui barbat cu o energie predominant masculina, se blochează. Nu o vede utila. Nu poate creea ceva cu ea. Astfel, trece mai departe.

Dar daca ar avea nevoie de apreciere și nu știu cum să o ceară?

Din punctul meu de vedere, cand oferi apreciere sinceră unui barbat, ii lași posibilitatea să își dezvolte femininul interior, iar acest lucru duce la o echilibrare a lui. dar E PERICULOS să fie COMPLET. Nu își va mai căuta jumătatea.

Nasolică.


***

Pentru a mă elibera, am decis instant să îi scriu tatălui meu. O persoană care are total altă  viziune și experiență de viață față de mine, față de care am așteptări, dar și reciproca e valabila.

Relația cu el e mai mult profesională. Înspre a face. Credem fiecare despre celălalt că e foarte ocupat și ajungem astfel să nu vorbim câteva săptămâni bune.

Mi se pare o inepție faptul că atâția ani învățăm cu ce sunt diferiți de noi oamenii din jurul nostru, dar nu ne oprim să ne gândim  ce ne face să fim asemănători.
Mă scuzați, aceste rare evenimente se numesc „Fii bun de sărbători, și de ziua persoanei.  Și cam atât. AJUNGE! ”

Cand din varii motive nu acceptam masculinitatea sau feminitatea din modelele timpurii ale vieții, pe acestea ajungem să le renegăm, toate acestea ducând la frustrare și lipsa sensului, într-un cuvânt rătăciri.

Totul a pornit vinerea aceasta de la jocul The Integration Game. Un joc necompetitiv, care ofera posibilitati grozave de autocunoastere, si de cunoastere a persoanelor din grup. L-am jucat de aprox o lună cu 40 de persoane, prin  online.

Cartea pe care am tras-o a fost  „  Trei lucruri pe care le apreciez la tatăl meu sunt ... ”

Mintea a zis inițial: „Nimic”

Totuși am săpat și am descoperit lucruri care ne plac amândurora, de exemplu.
1) Punctualitatea. Tata e mai german ca germanii.
2) Serviciul- A fi mereu de ajutor, mereu rapid, direct și nemijlocit.
3) Integritatea- se ține tot timpul de cuvânt.

Nu m-am oprit aici.

4) Umorul și modul cum interpretează personajele din bancuri.
5) Legat de anterioara: Bunătatea și abundența
6) Pasiunea pentru pisici și păsări (în cazul lui, de pradă)


Cu acestea și cu exemple clare ale celor de mai sus, cuplate cu nevoile mai frecvente și mai pregnante, i-am trimis 6 SMS înlănțuite și am așteptat, relaxat și eliberat.

După 15 minute, îmi răspunde cu nevoile sale, de care eu nu eram conștient.
Apoi, mi-a picat fața. Se spărsese conducta cu poze cu pisici și cu rățuște.

Sigur s-a simțit și el eliberat. E minunat când înveți despre tine, și le dai celor din jur apreciere. Poate au nevoie. dar nu știau cum să ceară.


***Ieri am vazut pe fundalul de la Zoom o poza a unui barbat cu o pisica in brate. I-am trimis gandurile mele. Ce vad la el. Bunatate, blandete.

Nu a raspuns. Vorba lui David Deida. "Iubirea pe care o oferim poate sa nu fie primita, dar asta nu inseamna ca ne vom opri din a o darui."


Se spune că suntem iubire. Dar o oferim într-o multitudine intraductibilă de feluri. Fiecare om face ce crede mai bine pentru el și pentru familia sa, la un moment dat.

Te invit să respectăm împreună asta, și vom face o nouă lume, mai armonioasă.

Cum ar fi daca nu am mai avea emotii?

Se spune ca exista sase emotii principale: 

Frica, Fericirea, Furia,
Supararea, Surprinderea, Dezgustul

Extract din filmul Equilibrium,o productie despre o distopie.
Una in care se distruge orice forma de arta si frumos, datorita fricii omului de a simti, pentru ca simturile duc la pareri, mai apoi la ura, si la un moment dat la razboaie.

Extract din clip.

"Then I am sorry"

"No, you are not. [...] it`s a vestigial word for a feeling you`ve never felt."

Un comentariu elocvent:

It's funny how Equilibrium is basically the three most famous dystopian future novels rolled into one.
You have the oppressive fascist environment of 1984.
You have the emotion-suppressing drug theme of Brave New World. And you have the book burning element of Fahrenheit 451.
It's as though Kurt Wimmer was writing the script and thought "A little of this.....a little of that.....throw in some gun fu and we're solid!"

Imi era dor sa il revad .

Oglinda

Acum ca suntem campioni la spalat pe maini, is curios cum ne privim in oglinda, profitand de acel moment.

Acum aprox. an,mi-am dat seama ca pot lua decizia sa ma privesc altfel. Ca pe un prieten vechi, de care imi era dor.

Cu bucurie, ca sunt cea mai importanta persoana pentru mine.
Cu mirare, ca asteptam de mult timp sa ma vad.
Cu blandete, ca schimbarile adevarate se intampla in timp.
Cu admiratie fata de barba care creste mereu.
Cu umor si acceptare atunci cand parul imi sta valvoi.
Cu speranta ca ma voi revedea cu bine :D

Chiar si in ultima luna, cu toate tensiunile exterioare, observ ca ma privesc la fel in oglinda.

Tu cum te privesti?

Fata cea verde sosește mereu la timp?

Sunt curios dacă ai în cercul tău de prieteni pe cineva care mereu intârzie.

De acord. Există cel puțin unul.

Asa era și Clara, colega mea de facultate. O tipă subțirică având un păr lung, șaten, pe alocuri vâlvoi, cu ochi verzi, mari si inocenți. Avea un nas subțire, dar ascuțit la vârf. Zâmbetul ei copilăresc era deosebit de contagios si asta o face simpatică-foc. Chiar dacă întârzia, nu aveai cum să te superi pe ea. Te obișnuiai tu la un moment dat…

De exemplu, intr-o zi de la începutul verii, an pornit împreună cu cei șase colegi de grupă în afara Clujului, la un picnic. Pentru localnici, se afla doar mai sus de restaurantul Roata Făget.

  Stăteam strategic, pe două pături  amplasate la 90 de grade una față de cealaltă, pe o pajiște aproape de liziera pădurii, și la o aruncătură de băț de un pârâu. Dincolo de acesta, se vedeau două rulote crem.

„Ha-ha-ha. Sunt mai rapid ca tinee!” exclamă unul dintre cei patru copii care se jucau.
În apropiere, erau adulții, pe care îi puteai găsi ușor, urmărind către origini dâra de fum de la grătar.

După ce am strâns lemne pentru foc, am mâncat pe săturate. Apoi, program de lenevit.
Încet-încet, umbra pădurii se apropie și o pală de vânt ne puse rapid să alergăm după șepci. Soarele dispăru. Ropotul tunetelor se auzea în depărtare.

Ne-am adunat rapid catrafusele, și când sa plecăm, Clara nu era.
Degeaba am strigat-o minute in șir. Așa că am așteptat.

După 20 de minute, vedem în depărtare o apariție care se apropia  relaxată, senină si zâmbitoare. Ea, total din alt film, și-a motivat absența că se plimbase, și că la un moment dat:

 “Am vazut un copac așa de trist și singur, săracul, care trebuia imbrățișat :D ”.

***

La câteva săptămâni de la începutul facultatei, Clara simți nevoia și mai mare de libertate.
Se înscrise la cursurile de planorism. Dăduse în primă fază un examen teoretic din fizică (probabil mecanică).

Nu reușise să parcurgă cursurile practice. Pe vremea aceea aveam un asistent de grupă la stagiul de chirurgie, foarte bun atât profesional, cât și pedagogic, dar nu era deloc permisiv cu absențele. Preferai să se deschizi singur cutia Pandorei, decât să dai ochii cu el.

La sfârșitul unui stagiu, eram cu toții într-un salon gol, dispuși câte trei pe un pat.
Clara, vizibil emoționată, îl întrebă bâlbâindu-se dacă o lasă să recupereze stagiul viitor.

„Ce re-cu-pe-ra-re? Nici să nu aud de asta.”, și ieși el trântind ușa.

Ea merse după el, să îl convingă îmbuneze, măcar.

Noi, după ei doi.

„Domnișoară, nu ai nici o scuză. Nici un motiv valabil ca să lipșești. Nu te va primi nimeni în examen.”

„Dar, vă rog, dle doctor. Chiar am nevoie!”

„Ce poate fi mai important decât chirurgia?”

„Știți, m-am înscris la cursurile de planorism. Îmi doresc să zbor.” ,spuse ea cu sinceritate.

Fața lui se tensionă și mai mult, și prevedeam că va izbucni într-o criză de nervi. Am făcut cu toții instinctiv un pas înapoi.

În secunda doi, el expiră, zâmbind.

„Bine. Du-te.”

Clara, contrariată: „Văă… mulțumesc.”

„Vezi că sâmbătă sunt de gardă. Trei ore stai în sala de operație!”

„Da, să trăiți! J ”

Dând să plece, el o apucă de braț. Avea o fină lacrimă la colțul ochiului stâng.

„Încă ceva. Toată viața mea îmi doream să zbor, dar nu am reușit. În schimb am învățat să ajung cel mai bun chirurg. Tu ești tânără. Du-te și îndeplinește-ți visul.”

***

Intr-o zi de toamnă, sâmbata seara, sună telefonul. Era Clara.

„Horatiu…bbzzzt...dure…. Nu…  ” (se intrerupe)”

Sun înapoi. „Clara. Unde ești?”

„….ții Rodnei… .crccc…..rău …fon” (abonatul __ nu poate fi contactat).

Nu am dormit bine în noaptea aceea.

Toata duminica am încercat sa o sun, dar fară reușită.

Luni, dis de dimineață, m-am trezit târziu și urcam in viteză scările din campusul Hașdeu, ca să ajung la cursuri. Cum ajung pe strada cu același nume, pun frână brusc, și o văd.

Clara, cu geaca ei de ploaie, albastru deschis, având un ditamai rucsacul verde kaki în spate, îmi facea cu mâna.  Avea cel mai larg zâmbet posibil, și un mers de parca a invins bestiile pădurii. Fața și mâinile ei erau pline de zgârieturi și noroiul uscat o acoperea până la genunchi.

“Salut :D  . Merg sa fac un duș și vin”.

Ajunsă la curs, dupa o oră, intra și se furișează pe locurile din spate, lângă grupa noastră.

Colega mea, Lena,  zisa și buni, incepe: „ MĂI, CLARA!  Nu iți e și rușine sa întârzii DE ATÂTEA ORI?”

“De data asta, am un motiv bun. Am fost La pădure cu colegii alpiniști în Munții Rodnei, si am mers singură pe o poteca super faină J . La la un moment dat am văzut ceva mare in tufișuri. Si am sărit într-un rau.  Nu aveam semnal si atunci te-am sunat pe tine. Dupa 4 ore i-am descoperit pe colegi. Așa fain a fost!  Voi nu va traiti viața așa, ajungând mereu la timp.”

Mă întreabă ce am desenat acolo, la spatele caietului. I-am zis că exersez să desenez diferite țări, prin comparație. Unii spun că România seamănă cu un pește, cu Delta in coadă. Alții spun că ar putea fi o plăcintă.  Pentru unii, Africa seamănă cu o inimă, iar bineînțeles Italia cu o cizmă. 

Îi spun că pentru mine, județul Alba cel triunghiular  seamănă cu America de Sud, și jud. Cluj seamănă cu China. Revenind la țări, Slovacia tare seamănă cu un… pancreas.

Inspirată, această fată continuă apoi, liniștită să își deseneze conturul la propria-i mână pe un caiet A4, cu pătrățele.  La pasul doi, își folosea mâna stângă în poziție de scris, pentru a o reprezenta în creion, folosind lumini și umbre.

Țin minte că o mai văzusem desenând cu pixul pe o foaie, ținând ochii închiși.
Am judecat-o acum 10 ani, dar acum o înțeleg.  Era liberă.

***

În iarna aceea eram la plimbare prin Parcul Central, insotiți de colegul nostru Dorin, un tip înalt, bărbos, slab și guraliv de mama focului… Oltean get-beget.
Conversația era profundă, despre cea mai frumoasa poezie citită.  Un cadru alb, ca de poveste. Doar ca in acea noapte nu era nici țipenie de om pe acolo.

 Ajungem la lacul de la Chios, care era înghețat complet. Ne decidem să mergem pe ponton.  Zăpada scartaia cu ecou, sub cizmele noastre.

Clarei i-a venit ideea stralucită să exploram insula din mijlocul lacului. Noi am zis pas.

Ea brava: „Treaba voastră. EU MA DUC!”

Începe să facă hotarâtă câțiva pași, și în scurt timp ajunse aproape la jumătatea distanței.

Incă un pas. „crrc”.

Al doilea pas „crrrAAC”.

Al treila pas  „RRRRRRRRROOOC!!!”.

La care ea se oprește brusc, se întoarce, si chițăie : „Ajutor.”

Ii dau un cot lui Dorin: „Bă, tu stii să inoți?”

Recalcitrant, îmi trântește un „De unde să știu eu?!”.

Dând din umeri, resemnat, îi răspund:
„Nici eu. Haide mai bine să sunam la SMURD incă de pe acum.”

Eram mai ceva ca majoretele, dând din mâini și exclamând

„Hai, Clara! Hai că poți!”

Încet, fata noastră verde începu să facă pas după pas, cu maximă atenție.

„ Așaaa. Încă puțin.”

O prindem ferm amandoi de încheieturile mâinilor, și o tragem sus.

O dată ajunsă pe ponton, exclamă zglobiu: “Ce fain a fost! Ce ziceți să mai încercăm o dată? :D ”

Clara ajunse în sfarșit la timp.

***

UPDATE. Peste trei ani, această fată, aflată  la o tură cu parapanta, aterizase pe un gard de sârmă, și apoi își petrecu câteva săptămâni pe un pat de la ortopedie. La minte, în schimb, era sănătoasă tun, chiar senină și împăcată cu întâmplarea.
Norocul ei că fusese la timp externată, pentru a prinde examenul de licență.

Un elixir cantitativ cu potential distractiv

Știi care e diferența dintre un om care a consumat o sticlă de alcool, versus cel care a consumat douăsprezece?

Depinde cum ține sticla.

In vino veritas, se spune. Alcoolul e o soluție pentru cei care nu se pot acomoda bine cu străinii. Rapid, ieftin și eficient. Te transformă dintr-un antisocial în mult prea social. Poate scoate din tine eroul tau interior, sau, după caz antieorul. In orice caz, o latură ascunsă a personalității tale.

Există trei tipuri de persoane aflate sub influența alcoolului.

Tipul 1:  Bazatul: important, influent, incisiv.

Pe vremea când eram student, intr-o noapte caldă a sesiunii de vară, pe la ora 2:00, stăteam la balconul de la etajul trei al căminului X din Hașdeu. Era liniște și pace. O noapte caldă a sesiunii de vară. Până am auzit ceva, venind din parcare.

„Băăăă! Știi cine is io?”

Era un tip cam de trei ori și  jumătate cat mine, care stătea fix în mijlocul intersecției a trei drumuri.
 Avea pe el un treining albastru, cu șapca in cap, iar in mana stanga un PET de Timișoreana, aproape gol. În mana dreapta ținea ferm un baston de politist, pe care il flutura de parca voia sa pocnească muștele cu el. Mergea legănat și greoi, stânga-dreapta, doar-doar își găsea echilibrul.

Continuă și mai tare, pe un ton nervos și grav: „Băă ! Io mi-s BARONUL DIN HAȘDEU… Cine are probleme cu oricine, săă…. vina LA MINE ! ”

Se apropie de o mașina parcată.

„Băăă!, spuse el, batându-se cu pumnul in piept. Io-s baronul din Hașdeu si eu fac CE VREAU EU !”

C-o lovitură din fundul grădinii, precis calculată, oglinda stanga ramase fixată in pozitia ghiocelulului. Și alarma porni, răsunând în întreg campusul!

Cu incă două lovituri, geamul de la portiera se facu țăndări.

Instant, dupa acestea el se opri, ca si cand ii s-ar fi terminat bateriile…

“No, futere ! Îi a mea !”

Alcoolul te face să fii…  barosanul.

*

 Tipul al doilea:  Ordonatul. Curajos, constiincios și curios.

Aleg să dau exemplul personal.

Eu sunt creativ, ceea ce inseamnă și dezordonat. Si de fiecare dată când beam, făceam ordine. 

Cand esti așa de dezordonat, iti trebuie curaj ca sa faci curat ;) .
Si nu doar la mine in cameră. Aveam atata avant, incat aș fi facut la tot etajul.

Mi-am promis ca nu mai zic asta la prima intalnire. De fiecare data, fata brusc voia sa ma cinstească cu ceva fin, sa ma duca acasa, ca sa ii fac curat.

                                       „ Dapăi treabă-i asta?”

Intr-o seară, o amică roakeră, își serba ziua. M-a chemat in clubul Janis de pe Eroilor. Fiind presat de timp, am lăsat un munte de haine pe patul meu.  Încă puțin, și vulcanul de bumbac erupea vreo 2-3 perechi de chiloti si 1 maieu!

Pe cand să plec, colegul germofob din Maurițius îmi spune ferm și sacadat:

  “Horațiu. Tu face curat. Acum. Nu lasă tu asta…așa. ”

I-am promis ca atunci când mai intorc, fac curat. La auzul acestor cuvinte, îmi intoarse spatele și se așeză la biroul său, cu căștile albe în urechi.

Nuu m-a crezuut... :D

Toata seara mi-am facut incalzirea: 2 shoturi de Tequila, jumate de sticla de vin si doua nefiltrate.

Pe la 1:30 noaptea alergam pe mijlocul străzilor (Eroilor, Napoca, Clinicilor). Ajung acasă, ma proptesc brusc cu umărul in usa, nu gasesc cheia. Sculptez zgomotos ușa până nimeresc broasca

Intru furtunos, aprinzând „Bzzt- dingbing… BIIING” cele patru neoane.  Trântesc usa de la intrare!

Colegii săriseră ca arși din pat, si ma intrebau ce fac, dar eu nu ii mai auzeam. Ma apucase frenezia ordinii si curateniei.

Cu alte cuvinte, alcoolul te ajuta sa fii un om de cuvânt.
 Daca am promis, ma tin de promisiuni!

**

Tipul al treilea: Talentatul:  vigilent, vociferant, vivace

In toamna aceluiași an, eram la o nuntă în Moneasa. Genul de localitate de munte unde nu iti pare rau sa dai muzica tare. Si, cum lumea juca de zor hora de vreo 15 minute, observ că lautarul principal termina repede melodia, si o tuleste catre toaleta, ramanand doar instrumentistii.

Si dintr-o dată, vad un moș slab, scund, chel, rosu la fata, si cu urechile clăpauge cum se desprinde din cerc.  Era imbrăcat in clasica camasa galben pai, cu două pete la subsuori, asortat cu o pereche de pantaloni negri. Mergea cu pași mici, dar energici către microfon, îl apucă si strigă:

 „Maestreee...(reverberație de la boxe: Maestre….estre…stre)… bag-o pă aia cu “prin pădure pe carare.”Instrumentistii se uitara unul la celalalt, si continuară ritmul rapid de dinainte.

Începe moșul, hotărat, cat il ținură plămânii:

“Șiiiii prin pădure, pe cărare,  prin pădure, pe căraree.
Apoi, de la capăt: „Prin pădure, pe cărare, da prin pădure pe cărare”.

În secunda doi, o doamnă corpolentă, cu o rochie lungă, roșie și strâmtă, se apropie feroce. Semăna cu un crab amenințător, care vântura din clești, pe motiv că o face de rușine. 

El stătea rezemat cu ambele mâini de stativul microfonului. Văzând ca ea se distrează așa de bine, pe miscarile mainilor nevestei, grăbi atunci ritmul: „Prin pădure, pe cărare, Prin pădure, pe cărare, Prin pădure, pe cărare, Prin pădure, pe cărare, Prin pădure, pe cărare, Prin pădure, pe cărare…”

Nevasta cea iritată, se întoarse la locul ei îmbufnată și simpaticul noastru talentat  și transpirat, continuă pe nerasulfate, aceleasi două versuri timp de incă 5 minute. Si nimeni nu iși dădu seama. Au continuat hora la fel de prinși de vraja muzicii.
 Până nu s-a intors lautarul, mosul nu a cedat microfonul.

Alcoolul ajuta la redescoperirea talentului.

***

Dragă cititor(-oare), eu plec în căutarea izvorului de alcool pur, aflat UNDE?

                                                                              Prin pădure, pe cărare!

O dupa-amiază muzicala

                

Pe vremea când Clujul încă nu se umplea vara de festivaluri, oricum strada Piezișă era arhi-plină. 

Campusul Hașdeu îl iubeam pentru că acolo locuiam. Nu eram eu foarte petrecăreț, dar imi plăcea vibratia locului si abundenta de persoane de varsta mea, cu un singur gand : invățatul  plimbările.

Incepuse să fie cald, și mațele începură să îmi ghiorțăie.  Atunci când foamea năpraznică ajungea să depășească lenea și antisocialul, doar atunci ieșeam din casă. Urmam acel drum inițiatic către  acel „supermarket central” și înghesuit, TOVANI. 

Pe drum, în dreapta, observ acea poartă roșie de fier forjat, care era deschisă.
Am început a zâmbi pe sub mustăți. Din spatele ușii albe, cu geam semideschis, mă lovi fără milă un miros... îmbietor de langoș proaspăt prăjit cu brânză

Văzând că nu era coadă, am profitat de șansă, și după 3 minute și 5 zornăituri de monede pe tejghea, adăposteam în mâna mea o foaie albă, cu un șervețel care îmbrățișa o plăcintă fierbinte, cu brânză rasă și smântănă, garnisită de un strat generos de mujdei suculent.  

Cumpărăturile mai puteau aștepta. Am decis să o mănânc cu poftă, fix acolo, în drum, ocazional mormăind și înclinând din cap când apărea vreo față cunoscută...

Dintr-o dată, din stânga-mi, aud o voce senină, parcă de pe altă planetă:

„Horatiu :D. Poftă bună!”

Mă întorc și văd două fete. Una dinte ele era Clara, colega mea de grupă, o cunoscută fiică a pădurii. Era insoțită de Laura, o tipă scundă, slabă, uscățivă, cu păr creț, lung de-un metru ... Avea o figură de parcă le-a văzut pe toate în viață, cu rare sclipiri oculare cristaline de copil inocent.

„Haide cu noi la o cafea”.

„Merg să îmi iau de mancare.”, mormăi eu, greu inteligibil.

„Poti sa iti iei si după. Haaideee, nu ne lăsa singure”, spuse ea miorlăind.

„OK”, îngân eu, inghițind cu poftă.

Se vedea că nu prea aveam prieteni. Profitam de orice ocazie doar să nu stau singur, precum am făcut mai toată viața.

*

Cum am terminat langoșul, am luat-o la goană.  După trei secunde mi-am dat seama că eram singur!

Mă întorc. Cele două abia se urniseră din locul respectiv. 

Laura șchiopa, trăgând piciorul stâng după ea. Iar Clara, din solidaritate, o aștepta.

După o vreme am ajuns la o terasă din partea stângă, ne așezăm pe niște scaune de fier și lemn, pe care stăteau doua perne pătate vișinii. Tolăniți la umbră, ne cinstim viața cu un Sprite, sau cu  o cafea, după gust.

„Ce ai pățit la picior?”

„O nimica toată. Am căzut cînd am făcut alpinism. Mi-am fracturat osul acela subțire și lung. Doar ce am scos ghipsul.”

„Osul acela se numește fibula”, zâmbi prietenos Clara.

„Mamăă ce faain e că sunteți amândoi la medicinăă!!!”, exclamă entuziasmat Laura.

„Mda...”,  am adăugat pe un ton sceptic.

(Gesticulând entuziasmată): „Și eu doream să mă fac medic. Cred că e ca în serialele acelea cu doctori tineri, în care toată lumea și-o pune cu toată lumea! Aia da abundență. Cui îi mai trebuie căsătorie?”

Vizibil șocat, mă strâmb mirându-mă: „Nu e așa, din păcate.”

„Vaaai, dar ce triist. Ce bine că nu m-am făcut medic! Tot geografia e mai faină. Faculta e ușoară, mergi pe teren, înveți lucruri palpabile. La voi am auzit că nici cadavre nu sunt ca să vedeți ca lumea anatomia.”

Clara și cu mine dădurăm din cap.

„De abia aștept să am propria-mi pensiune, de trei margarete. Sus în vârful munților, departe de zumzăiala orașelor mari.  
Spuse acest lucru indicând strada Piezișă, unde parcă se spărsese conducta cu oameni.

„Clara, dacă vrei, poți să stai la recepție. Și așa îți place să citești.”

După vreo oră, privindu-mi ghiozdanul cel gol, care stătea pe scaunul alăturat, îmi amintesc că trebuia să merg la TOVANI.

Cele două sunt de acord să mergem  cu toții.

Eu intru, îmi iau iute cele de trebuință, și când să plec, îmi dau seama că nicuna din cele două nu erau decise ce să iși ia.  Iritarea mea din vremea langoșului umpluse paharul, și am făcut dificilul pas de a pleca acasă, deoarece mi-am terminat treaba.

Credeam că fusese o zi obișnuită, dar nu era așa. A doua zi mă întâlesc la cursuri cu Clara. Radia de fericire.

„Ce păcat că nu ai mai vrut să rămâi 10 minute cu noi. Nu o să îți vină să crezi ce s-a întâmplat după ce ai plecat!”

„CE? CE?!”

„Am lăsat-o pe Laura înaintea mea când urcam Piezișa. Eram ambele cu brațele pline de pungi. 

M-am gândit ca să nu se simtă prost, am mers în urma ei, trăgând și eu piciorul stâng după mine.

Câțiva cocalari cu ochelari, aflați în trecere, au început a râde de noi.  Dar ce știu ei? Nimic!

După câțiva pași, observ că se alăturaseră două fete zîmbitoare în spatele meu.

Pe când am ajuns în față la BOOHA BAR, se formase o adevărată coadă! 

 Un tip chelios aflat la o masă la acea terasă, repejor iși duce mâinile la gură și strigă cât îl țin plămânii”:

„THRIILLEEER!!”

Apoi, către DJ: „Gicule, bagă mă, piesa aia!”                                   

R: „Instant, toată Piezișa se alăturase, cântând și dansând!

Am auzit și ce se vorbea în jurul nostru:   ”Cel mai tare flashmob ever! ”
”Ce tribut fain regelui pop!”;Respect celui care a organizat, ca a ieșit mare hit!”

***