O dupa-amiază muzicala

                

Pe vremea când Clujul încă nu se umplea vara de festivaluri, oricum strada Piezișă era arhi-plină. 

Campusul Hașdeu îl iubeam pentru că acolo locuiam. Nu eram eu foarte petrecăreț, dar imi plăcea vibratia locului si abundenta de persoane de varsta mea, cu un singur gand : invățatul  plimbările.

Incepuse să fie cald, și mațele începură să îmi ghiorțăie.  Atunci când foamea năpraznică ajungea să depășească lenea și antisocialul, doar atunci ieșeam din casă. Urmam acel drum inițiatic către  acel „supermarket central” și înghesuit, TOVANI. 

Pe drum, în dreapta, observ acea poartă roșie de fier forjat, care era deschisă.
Am început a zâmbi pe sub mustăți. Din spatele ușii albe, cu geam semideschis, mă lovi fără milă un miros... îmbietor de langoș proaspăt prăjit cu brânză

Văzând că nu era coadă, am profitat de șansă, și după 3 minute și 5 zornăituri de monede pe tejghea, adăposteam în mâna mea o foaie albă, cu un șervețel care îmbrățișa o plăcintă fierbinte, cu brânză rasă și smântănă, garnisită de un strat generos de mujdei suculent.  

Cumpărăturile mai puteau aștepta. Am decis să o mănânc cu poftă, fix acolo, în drum, ocazional mormăind și înclinând din cap când apărea vreo față cunoscută...

Dintr-o dată, din stânga-mi, aud o voce senină, parcă de pe altă planetă:

„Horatiu :D. Poftă bună!”

Mă întorc și văd două fete. Una dinte ele era Clara, colega mea de grupă, o cunoscută fiică a pădurii. Era insoțită de Laura, o tipă scundă, slabă, uscățivă, cu păr creț, lung de-un metru ... Avea o figură de parcă le-a văzut pe toate în viață, cu rare sclipiri oculare cristaline de copil inocent.

„Haide cu noi la o cafea”.

„Merg să îmi iau de mancare.”, mormăi eu, greu inteligibil.

„Poti sa iti iei si după. Haaideee, nu ne lăsa singure”, spuse ea miorlăind.

„OK”, îngân eu, inghițind cu poftă.

Se vedea că nu prea aveam prieteni. Profitam de orice ocazie doar să nu stau singur, precum am făcut mai toată viața.

*

Cum am terminat langoșul, am luat-o la goană.  După trei secunde mi-am dat seama că eram singur!

Mă întorc. Cele două abia se urniseră din locul respectiv. 

Laura șchiopa, trăgând piciorul stâng după ea. Iar Clara, din solidaritate, o aștepta.

După o vreme am ajuns la o terasă din partea stângă, ne așezăm pe niște scaune de fier și lemn, pe care stăteau doua perne pătate vișinii. Tolăniți la umbră, ne cinstim viața cu un Sprite, sau cu  o cafea, după gust.

„Ce ai pățit la picior?”

„O nimica toată. Am căzut cînd am făcut alpinism. Mi-am fracturat osul acela subțire și lung. Doar ce am scos ghipsul.”

„Osul acela se numește fibula”, zâmbi prietenos Clara.

„Mamăă ce faain e că sunteți amândoi la medicinăă!!!”, exclamă entuziasmat Laura.

„Mda...”,  am adăugat pe un ton sceptic.

(Gesticulând entuziasmată): „Și eu doream să mă fac medic. Cred că e ca în serialele acelea cu doctori tineri, în care toată lumea și-o pune cu toată lumea! Aia da abundență. Cui îi mai trebuie căsătorie?”

Vizibil șocat, mă strâmb mirându-mă: „Nu e așa, din păcate.”

„Vaaai, dar ce triist. Ce bine că nu m-am făcut medic! Tot geografia e mai faină. Faculta e ușoară, mergi pe teren, înveți lucruri palpabile. La voi am auzit că nici cadavre nu sunt ca să vedeți ca lumea anatomia.”

Clara și cu mine dădurăm din cap.

„De abia aștept să am propria-mi pensiune, de trei margarete. Sus în vârful munților, departe de zumzăiala orașelor mari.  
Spuse acest lucru indicând strada Piezișă, unde parcă se spărsese conducta cu oameni.

„Clara, dacă vrei, poți să stai la recepție. Și așa îți place să citești.”

După vreo oră, privindu-mi ghiozdanul cel gol, care stătea pe scaunul alăturat, îmi amintesc că trebuia să merg la TOVANI.

Cele două sunt de acord să mergem  cu toții.

Eu intru, îmi iau iute cele de trebuință, și când să plec, îmi dau seama că nicuna din cele două nu erau decise ce să iși ia.  Iritarea mea din vremea langoșului umpluse paharul, și am făcut dificilul pas de a pleca acasă, deoarece mi-am terminat treaba.

Credeam că fusese o zi obișnuită, dar nu era așa. A doua zi mă întâlesc la cursuri cu Clara. Radia de fericire.

„Ce păcat că nu ai mai vrut să rămâi 10 minute cu noi. Nu o să îți vină să crezi ce s-a întâmplat după ce ai plecat!”

„CE? CE?!”

„Am lăsat-o pe Laura înaintea mea când urcam Piezișa. Eram ambele cu brațele pline de pungi. 

M-am gândit ca să nu se simtă prost, am mers în urma ei, trăgând și eu piciorul stâng după mine.

Câțiva cocalari cu ochelari, aflați în trecere, au început a râde de noi.  Dar ce știu ei? Nimic!

După câțiva pași, observ că se alăturaseră două fete zîmbitoare în spatele meu.

Pe când am ajuns în față la BOOHA BAR, se formase o adevărată coadă! 

 Un tip chelios aflat la o masă la acea terasă, repejor iși duce mâinile la gură și strigă cât îl țin plămânii”:

„THRIILLEEER!!”

Apoi, către DJ: „Gicule, bagă mă, piesa aia!”                                   

R: „Instant, toată Piezișa se alăturase, cântând și dansând!

Am auzit și ce se vorbea în jurul nostru:   ”Cel mai tare flashmob ever! ”
”Ce tribut fain regelui pop!”;Respect celui care a organizat, ca a ieșit mare hit!”

***