Fata cea verde sosește mereu la timp?

Sunt curios dacă ai în cercul tău de prieteni pe cineva care mereu intârzie.

De acord. Există cel puțin unul.

Asa era și Clara, colega mea de facultate. O tipă subțirică având un păr lung, șaten, pe alocuri vâlvoi, cu ochi verzi, mari si inocenți. Avea un nas subțire, dar ascuțit la vârf. Zâmbetul ei copilăresc era deosebit de contagios si asta o face simpatică-foc. Chiar dacă întârzia, nu aveai cum să te superi pe ea. Te obișnuiai tu la un moment dat…

De exemplu, intr-o zi de la începutul verii, an pornit împreună cu cei șase colegi de grupă în afara Clujului, la un picnic. Pentru localnici, se afla doar mai sus de restaurantul Roata Făget.

  Stăteam strategic, pe două pături  amplasate la 90 de grade una față de cealaltă, pe o pajiște aproape de liziera pădurii, și la o aruncătură de băț de un pârâu. Dincolo de acesta, se vedeau două rulote crem.

„Ha-ha-ha. Sunt mai rapid ca tinee!” exclamă unul dintre cei patru copii care se jucau.
În apropiere, erau adulții, pe care îi puteai găsi ușor, urmărind către origini dâra de fum de la grătar.

După ce am strâns lemne pentru foc, am mâncat pe săturate. Apoi, program de lenevit.
Încet-încet, umbra pădurii se apropie și o pală de vânt ne puse rapid să alergăm după șepci. Soarele dispăru. Ropotul tunetelor se auzea în depărtare.

Ne-am adunat rapid catrafusele, și când sa plecăm, Clara nu era.
Degeaba am strigat-o minute in șir. Așa că am așteptat.

După 20 de minute, vedem în depărtare o apariție care se apropia  relaxată, senină si zâmbitoare. Ea, total din alt film, și-a motivat absența că se plimbase, și că la un moment dat:

 “Am vazut un copac așa de trist și singur, săracul, care trebuia imbrățișat :D ”.

***

La câteva săptămâni de la începutul facultatei, Clara simți nevoia și mai mare de libertate.
Se înscrise la cursurile de planorism. Dăduse în primă fază un examen teoretic din fizică (probabil mecanică).

Nu reușise să parcurgă cursurile practice. Pe vremea aceea aveam un asistent de grupă la stagiul de chirurgie, foarte bun atât profesional, cât și pedagogic, dar nu era deloc permisiv cu absențele. Preferai să se deschizi singur cutia Pandorei, decât să dai ochii cu el.

La sfârșitul unui stagiu, eram cu toții într-un salon gol, dispuși câte trei pe un pat.
Clara, vizibil emoționată, îl întrebă bâlbâindu-se dacă o lasă să recupereze stagiul viitor.

„Ce re-cu-pe-ra-re? Nici să nu aud de asta.”, și ieși el trântind ușa.

Ea merse după el, să îl convingă îmbuneze, măcar.

Noi, după ei doi.

„Domnișoară, nu ai nici o scuză. Nici un motiv valabil ca să lipșești. Nu te va primi nimeni în examen.”

„Dar, vă rog, dle doctor. Chiar am nevoie!”

„Ce poate fi mai important decât chirurgia?”

„Știți, m-am înscris la cursurile de planorism. Îmi doresc să zbor.” ,spuse ea cu sinceritate.

Fața lui se tensionă și mai mult, și prevedeam că va izbucni într-o criză de nervi. Am făcut cu toții instinctiv un pas înapoi.

În secunda doi, el expiră, zâmbind.

„Bine. Du-te.”

Clara, contrariată: „Văă… mulțumesc.”

„Vezi că sâmbătă sunt de gardă. Trei ore stai în sala de operație!”

„Da, să trăiți! J ”

Dând să plece, el o apucă de braț. Avea o fină lacrimă la colțul ochiului stâng.

„Încă ceva. Toată viața mea îmi doream să zbor, dar nu am reușit. În schimb am învățat să ajung cel mai bun chirurg. Tu ești tânără. Du-te și îndeplinește-ți visul.”

***

Intr-o zi de toamnă, sâmbata seara, sună telefonul. Era Clara.

„Horatiu…bbzzzt...dure…. Nu…  ” (se intrerupe)”

Sun înapoi. „Clara. Unde ești?”

„….ții Rodnei… .crccc…..rău …fon” (abonatul __ nu poate fi contactat).

Nu am dormit bine în noaptea aceea.

Toata duminica am încercat sa o sun, dar fară reușită.

Luni, dis de dimineață, m-am trezit târziu și urcam in viteză scările din campusul Hașdeu, ca să ajung la cursuri. Cum ajung pe strada cu același nume, pun frână brusc, și o văd.

Clara, cu geaca ei de ploaie, albastru deschis, având un ditamai rucsacul verde kaki în spate, îmi facea cu mâna.  Avea cel mai larg zâmbet posibil, și un mers de parca a invins bestiile pădurii. Fața și mâinile ei erau pline de zgârieturi și noroiul uscat o acoperea până la genunchi.

“Salut :D  . Merg sa fac un duș și vin”.

Ajunsă la curs, dupa o oră, intra și se furișează pe locurile din spate, lângă grupa noastră.

Colega mea, Lena,  zisa și buni, incepe: „ MĂI, CLARA!  Nu iți e și rușine sa întârzii DE ATÂTEA ORI?”

“De data asta, am un motiv bun. Am fost La pădure cu colegii alpiniști în Munții Rodnei, si am mers singură pe o poteca super faină J . La la un moment dat am văzut ceva mare in tufișuri. Si am sărit într-un rau.  Nu aveam semnal si atunci te-am sunat pe tine. Dupa 4 ore i-am descoperit pe colegi. Așa fain a fost!  Voi nu va traiti viața așa, ajungând mereu la timp.”

Mă întreabă ce am desenat acolo, la spatele caietului. I-am zis că exersez să desenez diferite țări, prin comparație. Unii spun că România seamănă cu un pește, cu Delta in coadă. Alții spun că ar putea fi o plăcintă.  Pentru unii, Africa seamănă cu o inimă, iar bineînțeles Italia cu o cizmă. 

Îi spun că pentru mine, județul Alba cel triunghiular  seamănă cu America de Sud, și jud. Cluj seamănă cu China. Revenind la țări, Slovacia tare seamănă cu un… pancreas.

Inspirată, această fată continuă apoi, liniștită să își deseneze conturul la propria-i mână pe un caiet A4, cu pătrățele.  La pasul doi, își folosea mâna stângă în poziție de scris, pentru a o reprezenta în creion, folosind lumini și umbre.

Țin minte că o mai văzusem desenând cu pixul pe o foaie, ținând ochii închiși.
Am judecat-o acum 10 ani, dar acum o înțeleg.  Era liberă.

***

În iarna aceea eram la plimbare prin Parcul Central, insotiți de colegul nostru Dorin, un tip înalt, bărbos, slab și guraliv de mama focului… Oltean get-beget.
Conversația era profundă, despre cea mai frumoasa poezie citită.  Un cadru alb, ca de poveste. Doar ca in acea noapte nu era nici țipenie de om pe acolo.

 Ajungem la lacul de la Chios, care era înghețat complet. Ne decidem să mergem pe ponton.  Zăpada scartaia cu ecou, sub cizmele noastre.

Clarei i-a venit ideea stralucită să exploram insula din mijlocul lacului. Noi am zis pas.

Ea brava: „Treaba voastră. EU MA DUC!”

Începe să facă hotarâtă câțiva pași, și în scurt timp ajunse aproape la jumătatea distanței.

Incă un pas. „crrc”.

Al doilea pas „crrrAAC”.

Al treila pas  „RRRRRRRRROOOC!!!”.

La care ea se oprește brusc, se întoarce, si chițăie : „Ajutor.”

Ii dau un cot lui Dorin: „Bă, tu stii să inoți?”

Recalcitrant, îmi trântește un „De unde să știu eu?!”.

Dând din umeri, resemnat, îi răspund:
„Nici eu. Haide mai bine să sunam la SMURD incă de pe acum.”

Eram mai ceva ca majoretele, dând din mâini și exclamând

„Hai, Clara! Hai că poți!”

Încet, fata noastră verde începu să facă pas după pas, cu maximă atenție.

„ Așaaa. Încă puțin.”

O prindem ferm amandoi de încheieturile mâinilor, și o tragem sus.

O dată ajunsă pe ponton, exclamă zglobiu: “Ce fain a fost! Ce ziceți să mai încercăm o dată? :D ”

Clara ajunse în sfarșit la timp.

***

UPDATE. Peste trei ani, această fată, aflată  la o tură cu parapanta, aterizase pe un gard de sârmă, și apoi își petrecu câteva săptămâni pe un pat de la ortopedie. La minte, în schimb, era sănătoasă tun, chiar senină și împăcată cu întâmplarea.
Norocul ei că fusese la timp externată, pentru a prinde examenul de licență.