Ușa din lemn masiv explodă în sute de surcele, lăsând în urma ei o căldură insuportabilă. Bărbatul aflat în cameră simți un fior pe șira spinării. Era sau nu vinovat de cel întâmplate?
O siluetă portocalie cu dungi diagonale brune își făcu apariția în prag.
Pășea lent și apăsat, de se zgâlțâia veioza verde lângă care stătea Albert.
Acesta deschise într-o clipită geamul, sări pe căpița de fân proaspăt și o luă la sănătoasa. Doar un urlet teribil se mai auzea din depărtare.
Flăcăul se simțea bucuros că a scăpat, dar îl prinseseră furia și dezamăgirea din urmă. Lăsase în urmă casa bunicii lui, cea în care a copilărit, în care a sărutat prima oară o fată, și în care după mulți ani și-a descoperit în pod mama cea spânzurată.
Nu era timp de asta, deoarece pădurea cea înnegurată se apropia și umbrele parcă dansau în jurul lui. Doar luna plină îi mângâia ochii cu lumina ei cea fină. Pe mâsură ce pașii lui îl purtau tot mai repede, numeroase crengi medii se agățau de membrele sale, iar cele mici se izbeau repetat de pieptul său, făcându-se ferfeliță.
Deodată, printre foșnetele frunzelor maronii el auzi un susur de apă. Nu se bucură mult timp, că uriașul apăru în spatele lui. Luă pe sus un buștean și-l aruncă în direcția lui Albert, zbierând: „IEȘI AFARĂ DIN OGRADA STRĂMOȘILOR MEI!”
Bărbatul scăpă sărind pe burtă și rostogolindu-se direct în apa aproape înghețată. Știa că nu putea supraviețui mult. Simți că viața îi se scurge, la fel ca și cascada de care se apropia vertiginos. Era lungă, rece și se termina brusc, la fel ca și norocul lui Albert.
El închise ochii și se simți nespus de ușor, predându-se bolovanilor care îi pregătiseră ultima lui imbrățișare.
