Fata cea verde sosește mereu la timp?

Sunt curios dacă ai în cercul tău de prieteni pe cineva care mereu intârzie.

De acord. Există cel puțin unul.

Asa era și Clara, colega mea de facultate. O tipă subțirică având un păr lung, șaten, pe alocuri vâlvoi, cu ochi verzi, mari si inocenți. Avea un nas subțire, dar ascuțit la vârf. Zâmbetul ei copilăresc era deosebit de contagios si asta o face simpatică-foc. Chiar dacă întârzia, nu aveai cum să te superi pe ea. Te obișnuiai tu la un moment dat…

De exemplu, intr-o zi de la începutul verii, an pornit împreună cu cei șase colegi de grupă în afara Clujului, la un picnic. Pentru localnici, se afla doar mai sus de restaurantul Roata Făget.

  Stăteam strategic, pe două pături  amplasate la 90 de grade una față de cealaltă, pe o pajiște aproape de liziera pădurii, și la o aruncătură de băț de un pârâu. Dincolo de acesta, se vedeau două rulote crem.

„Ha-ha-ha. Sunt mai rapid ca tinee!” exclamă unul dintre cei patru copii care se jucau.
În apropiere, erau adulții, pe care îi puteai găsi ușor, urmărind către origini dâra de fum de la grătar.

După ce am strâns lemne pentru foc, am mâncat pe săturate. Apoi, program de lenevit.
Încet-încet, umbra pădurii se apropie și o pală de vânt ne puse rapid să alergăm după șepci. Soarele dispăru. Ropotul tunetelor se auzea în depărtare.

Ne-am adunat rapid catrafusele, și când sa plecăm, Clara nu era.
Degeaba am strigat-o minute in șir. Așa că am așteptat.

După 20 de minute, vedem în depărtare o apariție care se apropia  relaxată, senină si zâmbitoare. Ea, total din alt film, și-a motivat absența că se plimbase, și că la un moment dat:

 “Am vazut un copac așa de trist și singur, săracul, care trebuia imbrățișat :D ”.

***

La câteva săptămâni de la începutul facultatei, Clara simți nevoia și mai mare de libertate.
Se înscrise la cursurile de planorism. Dăduse în primă fază un examen teoretic din fizică (probabil mecanică).

Nu reușise să parcurgă cursurile practice. Pe vremea aceea aveam un asistent de grupă la stagiul de chirurgie, foarte bun atât profesional, cât și pedagogic, dar nu era deloc permisiv cu absențele. Preferai să se deschizi singur cutia Pandorei, decât să dai ochii cu el.

La sfârșitul unui stagiu, eram cu toții într-un salon gol, dispuși câte trei pe un pat.
Clara, vizibil emoționată, îl întrebă bâlbâindu-se dacă o lasă să recupereze stagiul viitor.

„Ce re-cu-pe-ra-re? Nici să nu aud de asta.”, și ieși el trântind ușa.

Ea merse după el, să îl convingă îmbuneze, măcar.

Noi, după ei doi.

„Domnișoară, nu ai nici o scuză. Nici un motiv valabil ca să lipșești. Nu te va primi nimeni în examen.”

„Dar, vă rog, dle doctor. Chiar am nevoie!”

„Ce poate fi mai important decât chirurgia?”

„Știți, m-am înscris la cursurile de planorism. Îmi doresc să zbor.” ,spuse ea cu sinceritate.

Fața lui se tensionă și mai mult, și prevedeam că va izbucni într-o criză de nervi. Am făcut cu toții instinctiv un pas înapoi.

În secunda doi, el expiră, zâmbind.

„Bine. Du-te.”

Clara, contrariată: „Văă… mulțumesc.”

„Vezi că sâmbătă sunt de gardă. Trei ore stai în sala de operație!”

„Da, să trăiți! J ”

Dând să plece, el o apucă de braț. Avea o fină lacrimă la colțul ochiului stâng.

„Încă ceva. Toată viața mea îmi doream să zbor, dar nu am reușit. În schimb am învățat să ajung cel mai bun chirurg. Tu ești tânără. Du-te și îndeplinește-ți visul.”

***

Intr-o zi de toamnă, sâmbata seara, sună telefonul. Era Clara.

„Horatiu…bbzzzt...dure…. Nu…  ” (se intrerupe)”

Sun înapoi. „Clara. Unde ești?”

„….ții Rodnei… .crccc…..rău …fon” (abonatul __ nu poate fi contactat).

Nu am dormit bine în noaptea aceea.

Toata duminica am încercat sa o sun, dar fară reușită.

Luni, dis de dimineață, m-am trezit târziu și urcam in viteză scările din campusul Hașdeu, ca să ajung la cursuri. Cum ajung pe strada cu același nume, pun frână brusc, și o văd.

Clara, cu geaca ei de ploaie, albastru deschis, având un ditamai rucsacul verde kaki în spate, îmi facea cu mâna.  Avea cel mai larg zâmbet posibil, și un mers de parca a invins bestiile pădurii. Fața și mâinile ei erau pline de zgârieturi și noroiul uscat o acoperea până la genunchi.

“Salut :D  . Merg sa fac un duș și vin”.

Ajunsă la curs, dupa o oră, intra și se furișează pe locurile din spate, lângă grupa noastră.

Colega mea, Lena,  zisa și buni, incepe: „ MĂI, CLARA!  Nu iți e și rușine sa întârzii DE ATÂTEA ORI?”

“De data asta, am un motiv bun. Am fost La pădure cu colegii alpiniști în Munții Rodnei, si am mers singură pe o poteca super faină J . La la un moment dat am văzut ceva mare in tufișuri. Si am sărit într-un rau.  Nu aveam semnal si atunci te-am sunat pe tine. Dupa 4 ore i-am descoperit pe colegi. Așa fain a fost!  Voi nu va traiti viața așa, ajungând mereu la timp.”

Mă întreabă ce am desenat acolo, la spatele caietului. I-am zis că exersez să desenez diferite țări, prin comparație. Unii spun că România seamănă cu un pește, cu Delta in coadă. Alții spun că ar putea fi o plăcintă.  Pentru unii, Africa seamănă cu o inimă, iar bineînțeles Italia cu o cizmă. 

Îi spun că pentru mine, județul Alba cel triunghiular  seamănă cu America de Sud, și jud. Cluj seamănă cu China. Revenind la țări, Slovacia tare seamănă cu un… pancreas.

Inspirată, această fată continuă apoi, liniștită să își deseneze conturul la propria-i mână pe un caiet A4, cu pătrățele.  La pasul doi, își folosea mâna stângă în poziție de scris, pentru a o reprezenta în creion, folosind lumini și umbre.

Țin minte că o mai văzusem desenând cu pixul pe o foaie, ținând ochii închiși.
Am judecat-o acum 10 ani, dar acum o înțeleg.  Era liberă.

***

În iarna aceea eram la plimbare prin Parcul Central, insotiți de colegul nostru Dorin, un tip înalt, bărbos, slab și guraliv de mama focului… Oltean get-beget.
Conversația era profundă, despre cea mai frumoasa poezie citită.  Un cadru alb, ca de poveste. Doar ca in acea noapte nu era nici țipenie de om pe acolo.

 Ajungem la lacul de la Chios, care era înghețat complet. Ne decidem să mergem pe ponton.  Zăpada scartaia cu ecou, sub cizmele noastre.

Clarei i-a venit ideea stralucită să exploram insula din mijlocul lacului. Noi am zis pas.

Ea brava: „Treaba voastră. EU MA DUC!”

Începe să facă hotarâtă câțiva pași, și în scurt timp ajunse aproape la jumătatea distanței.

Incă un pas. „crrc”.

Al doilea pas „crrrAAC”.

Al treila pas  „RRRRRRRRROOOC!!!”.

La care ea se oprește brusc, se întoarce, si chițăie : „Ajutor.”

Ii dau un cot lui Dorin: „Bă, tu stii să inoți?”

Recalcitrant, îmi trântește un „De unde să știu eu?!”.

Dând din umeri, resemnat, îi răspund:
„Nici eu. Haide mai bine să sunam la SMURD incă de pe acum.”

Eram mai ceva ca majoretele, dând din mâini și exclamând

„Hai, Clara! Hai că poți!”

Încet, fata noastră verde începu să facă pas după pas, cu maximă atenție.

„ Așaaa. Încă puțin.”

O prindem ferm amandoi de încheieturile mâinilor, și o tragem sus.

O dată ajunsă pe ponton, exclamă zglobiu: “Ce fain a fost! Ce ziceți să mai încercăm o dată? :D ”

Clara ajunse în sfarșit la timp.

***

UPDATE. Peste trei ani, această fată, aflată  la o tură cu parapanta, aterizase pe un gard de sârmă, și apoi își petrecu câteva săptămâni pe un pat de la ortopedie. La minte, în schimb, era sănătoasă tun, chiar senină și împăcată cu întâmplarea.
Norocul ei că fusese la timp externată, pentru a prinde examenul de licență.

Un elixir cantitativ cu potential distractiv

Știi care e diferența dintre un om care a consumat o sticlă de alcool, versus cel care a consumat douăsprezece?

Depinde cum ține sticla.

In vino veritas, se spune. Alcoolul e o soluție pentru cei care nu se pot acomoda bine cu străinii. Rapid, ieftin și eficient. Te transformă dintr-un antisocial în mult prea social. Poate scoate din tine eroul tau interior, sau, după caz antieorul. In orice caz, o latură ascunsă a personalității tale.

Există trei tipuri de persoane aflate sub influența alcoolului.

Tipul 1:  Bazatul: important, influent, incisiv.

Pe vremea când eram student, intr-o noapte caldă a sesiunii de vară, pe la ora 2:00, stăteam la balconul de la etajul trei al căminului X din Hașdeu. Era liniște și pace. O noapte caldă a sesiunii de vară. Până am auzit ceva, venind din parcare.

„Băăăă! Știi cine is io?”

Era un tip cam de trei ori și  jumătate cat mine, care stătea fix în mijlocul intersecției a trei drumuri.
 Avea pe el un treining albastru, cu șapca in cap, iar in mana stanga un PET de Timișoreana, aproape gol. În mana dreapta ținea ferm un baston de politist, pe care il flutura de parca voia sa pocnească muștele cu el. Mergea legănat și greoi, stânga-dreapta, doar-doar își găsea echilibrul.

Continuă și mai tare, pe un ton nervos și grav: „Băă ! Io mi-s BARONUL DIN HAȘDEU… Cine are probleme cu oricine, săă…. vina LA MINE ! ”

Se apropie de o mașina parcată.

„Băăă!, spuse el, batându-se cu pumnul in piept. Io-s baronul din Hașdeu si eu fac CE VREAU EU !”

C-o lovitură din fundul grădinii, precis calculată, oglinda stanga ramase fixată in pozitia ghiocelulului. Și alarma porni, răsunând în întreg campusul!

Cu incă două lovituri, geamul de la portiera se facu țăndări.

Instant, dupa acestea el se opri, ca si cand ii s-ar fi terminat bateriile…

“No, futere ! Îi a mea !”

Alcoolul te face să fii…  barosanul.

*

 Tipul al doilea:  Ordonatul. Curajos, constiincios și curios.

Aleg să dau exemplul personal.

Eu sunt creativ, ceea ce inseamnă și dezordonat. Si de fiecare dată când beam, făceam ordine. 

Cand esti așa de dezordonat, iti trebuie curaj ca sa faci curat ;) .
Si nu doar la mine in cameră. Aveam atata avant, incat aș fi facut la tot etajul.

Mi-am promis ca nu mai zic asta la prima intalnire. De fiecare data, fata brusc voia sa ma cinstească cu ceva fin, sa ma duca acasa, ca sa ii fac curat.

                                       „ Dapăi treabă-i asta?”

Intr-o seară, o amică roakeră, își serba ziua. M-a chemat in clubul Janis de pe Eroilor. Fiind presat de timp, am lăsat un munte de haine pe patul meu.  Încă puțin, și vulcanul de bumbac erupea vreo 2-3 perechi de chiloti si 1 maieu!

Pe cand să plec, colegul germofob din Maurițius îmi spune ferm și sacadat:

  “Horațiu. Tu face curat. Acum. Nu lasă tu asta…așa. ”

I-am promis ca atunci când mai intorc, fac curat. La auzul acestor cuvinte, îmi intoarse spatele și se așeză la biroul său, cu căștile albe în urechi.

Nuu m-a crezuut... :D

Toata seara mi-am facut incalzirea: 2 shoturi de Tequila, jumate de sticla de vin si doua nefiltrate.

Pe la 1:30 noaptea alergam pe mijlocul străzilor (Eroilor, Napoca, Clinicilor). Ajung acasă, ma proptesc brusc cu umărul in usa, nu gasesc cheia. Sculptez zgomotos ușa până nimeresc broasca

Intru furtunos, aprinzând „Bzzt- dingbing… BIIING” cele patru neoane.  Trântesc usa de la intrare!

Colegii săriseră ca arși din pat, si ma intrebau ce fac, dar eu nu ii mai auzeam. Ma apucase frenezia ordinii si curateniei.

Cu alte cuvinte, alcoolul te ajuta sa fii un om de cuvânt.
 Daca am promis, ma tin de promisiuni!

**

Tipul al treilea: Talentatul:  vigilent, vociferant, vivace

In toamna aceluiași an, eram la o nuntă în Moneasa. Genul de localitate de munte unde nu iti pare rau sa dai muzica tare. Si, cum lumea juca de zor hora de vreo 15 minute, observ că lautarul principal termina repede melodia, si o tuleste catre toaleta, ramanand doar instrumentistii.

Si dintr-o dată, vad un moș slab, scund, chel, rosu la fata, si cu urechile clăpauge cum se desprinde din cerc.  Era imbrăcat in clasica camasa galben pai, cu două pete la subsuori, asortat cu o pereche de pantaloni negri. Mergea cu pași mici, dar energici către microfon, îl apucă si strigă:

 „Maestreee...(reverberație de la boxe: Maestre….estre…stre)… bag-o pă aia cu “prin pădure pe carare.”Instrumentistii se uitara unul la celalalt, si continuară ritmul rapid de dinainte.

Începe moșul, hotărat, cat il ținură plămânii:

“Șiiiii prin pădure, pe cărare,  prin pădure, pe căraree.
Apoi, de la capăt: „Prin pădure, pe cărare, da prin pădure pe cărare”.

În secunda doi, o doamnă corpolentă, cu o rochie lungă, roșie și strâmtă, se apropie feroce. Semăna cu un crab amenințător, care vântura din clești, pe motiv că o face de rușine. 

El stătea rezemat cu ambele mâini de stativul microfonului. Văzând ca ea se distrează așa de bine, pe miscarile mainilor nevestei, grăbi atunci ritmul: „Prin pădure, pe cărare, Prin pădure, pe cărare, Prin pădure, pe cărare, Prin pădure, pe cărare, Prin pădure, pe cărare, Prin pădure, pe cărare…”

Nevasta cea iritată, se întoarse la locul ei îmbufnată și simpaticul noastru talentat  și transpirat, continuă pe nerasulfate, aceleasi două versuri timp de incă 5 minute. Si nimeni nu iși dădu seama. Au continuat hora la fel de prinși de vraja muzicii.
 Până nu s-a intors lautarul, mosul nu a cedat microfonul.

Alcoolul ajuta la redescoperirea talentului.

***

Dragă cititor(-oare), eu plec în căutarea izvorului de alcool pur, aflat UNDE?

                                                                              Prin pădure, pe cărare!

O dupa-amiază muzicala

                

Pe vremea când Clujul încă nu se umplea vara de festivaluri, oricum strada Piezișă era arhi-plină. 

Campusul Hașdeu îl iubeam pentru că acolo locuiam. Nu eram eu foarte petrecăreț, dar imi plăcea vibratia locului si abundenta de persoane de varsta mea, cu un singur gand : invățatul  plimbările.

Incepuse să fie cald, și mațele începură să îmi ghiorțăie.  Atunci când foamea năpraznică ajungea să depășească lenea și antisocialul, doar atunci ieșeam din casă. Urmam acel drum inițiatic către  acel „supermarket central” și înghesuit, TOVANI. 

Pe drum, în dreapta, observ acea poartă roșie de fier forjat, care era deschisă.
Am început a zâmbi pe sub mustăți. Din spatele ușii albe, cu geam semideschis, mă lovi fără milă un miros... îmbietor de langoș proaspăt prăjit cu brânză

Văzând că nu era coadă, am profitat de șansă, și după 3 minute și 5 zornăituri de monede pe tejghea, adăposteam în mâna mea o foaie albă, cu un șervețel care îmbrățișa o plăcintă fierbinte, cu brânză rasă și smântănă, garnisită de un strat generos de mujdei suculent.  

Cumpărăturile mai puteau aștepta. Am decis să o mănânc cu poftă, fix acolo, în drum, ocazional mormăind și înclinând din cap când apărea vreo față cunoscută...

Dintr-o dată, din stânga-mi, aud o voce senină, parcă de pe altă planetă:

„Horatiu :D. Poftă bună!”

Mă întorc și văd două fete. Una dinte ele era Clara, colega mea de grupă, o cunoscută fiică a pădurii. Era insoțită de Laura, o tipă scundă, slabă, uscățivă, cu păr creț, lung de-un metru ... Avea o figură de parcă le-a văzut pe toate în viață, cu rare sclipiri oculare cristaline de copil inocent.

„Haide cu noi la o cafea”.

„Merg să îmi iau de mancare.”, mormăi eu, greu inteligibil.

„Poti sa iti iei si după. Haaideee, nu ne lăsa singure”, spuse ea miorlăind.

„OK”, îngân eu, inghițind cu poftă.

Se vedea că nu prea aveam prieteni. Profitam de orice ocazie doar să nu stau singur, precum am făcut mai toată viața.

*

Cum am terminat langoșul, am luat-o la goană.  După trei secunde mi-am dat seama că eram singur!

Mă întorc. Cele două abia se urniseră din locul respectiv. 

Laura șchiopa, trăgând piciorul stâng după ea. Iar Clara, din solidaritate, o aștepta.

După o vreme am ajuns la o terasă din partea stângă, ne așezăm pe niște scaune de fier și lemn, pe care stăteau doua perne pătate vișinii. Tolăniți la umbră, ne cinstim viața cu un Sprite, sau cu  o cafea, după gust.

„Ce ai pățit la picior?”

„O nimica toată. Am căzut cînd am făcut alpinism. Mi-am fracturat osul acela subțire și lung. Doar ce am scos ghipsul.”

„Osul acela se numește fibula”, zâmbi prietenos Clara.

„Mamăă ce faain e că sunteți amândoi la medicinăă!!!”, exclamă entuziasmat Laura.

„Mda...”,  am adăugat pe un ton sceptic.

(Gesticulând entuziasmată): „Și eu doream să mă fac medic. Cred că e ca în serialele acelea cu doctori tineri, în care toată lumea și-o pune cu toată lumea! Aia da abundență. Cui îi mai trebuie căsătorie?”

Vizibil șocat, mă strâmb mirându-mă: „Nu e așa, din păcate.”

„Vaaai, dar ce triist. Ce bine că nu m-am făcut medic! Tot geografia e mai faină. Faculta e ușoară, mergi pe teren, înveți lucruri palpabile. La voi am auzit că nici cadavre nu sunt ca să vedeți ca lumea anatomia.”

Clara și cu mine dădurăm din cap.

„De abia aștept să am propria-mi pensiune, de trei margarete. Sus în vârful munților, departe de zumzăiala orașelor mari.  
Spuse acest lucru indicând strada Piezișă, unde parcă se spărsese conducta cu oameni.

„Clara, dacă vrei, poți să stai la recepție. Și așa îți place să citești.”

După vreo oră, privindu-mi ghiozdanul cel gol, care stătea pe scaunul alăturat, îmi amintesc că trebuia să merg la TOVANI.

Cele două sunt de acord să mergem  cu toții.

Eu intru, îmi iau iute cele de trebuință, și când să plec, îmi dau seama că nicuna din cele două nu erau decise ce să iși ia.  Iritarea mea din vremea langoșului umpluse paharul, și am făcut dificilul pas de a pleca acasă, deoarece mi-am terminat treaba.

Credeam că fusese o zi obișnuită, dar nu era așa. A doua zi mă întâlesc la cursuri cu Clara. Radia de fericire.

„Ce păcat că nu ai mai vrut să rămâi 10 minute cu noi. Nu o să îți vină să crezi ce s-a întâmplat după ce ai plecat!”

„CE? CE?!”

„Am lăsat-o pe Laura înaintea mea când urcam Piezișa. Eram ambele cu brațele pline de pungi. 

M-am gândit ca să nu se simtă prost, am mers în urma ei, trăgând și eu piciorul stâng după mine.

Câțiva cocalari cu ochelari, aflați în trecere, au început a râde de noi.  Dar ce știu ei? Nimic!

După câțiva pași, observ că se alăturaseră două fete zîmbitoare în spatele meu.

Pe când am ajuns în față la BOOHA BAR, se formase o adevărată coadă! 

 Un tip chelios aflat la o masă la acea terasă, repejor iși duce mâinile la gură și strigă cât îl țin plămânii”:

„THRIILLEEER!!”

Apoi, către DJ: „Gicule, bagă mă, piesa aia!”                                   

R: „Instant, toată Piezișa se alăturase, cântând și dansând!

Am auzit și ce se vorbea în jurul nostru:   ”Cel mai tare flashmob ever! ”
”Ce tribut fain regelui pop!”;Respect celui care a organizat, ca a ieșit mare hit!”

***

O după-amiază aparte.

"Băi!", izbucnesc furios,  "care a dat drumul la ventilator? Mai și pocnește! Și dormeam atât de bine!"

O voce feminină drăguță completă atmosfera:

 "Gigeeel! Uuite! Un porumbel!:-D".

 Mă intorc și privesc de după frigiderul cel alb. 

Perdeaua alba de la camera facea valuri, iar musafirul bătea frenetic din aripi să iasă afară, ciocănind ritmic cu capul de geam.

Toată camera 306 s-a mobilizat, si fiecare facea ce stia mai bine. Eu tineam deschis geamul, și Alina, invelită pană la gât cu pătura albă, cu mainile la piept, zbiera să nu ii facem rău că e speriat, săracul. 

Hamido era în picioare, pe pat și Ionuț care era pe masă, erau specializati în evacuat înaripate.

Toată tărășenia a durat vreo cinci minute, iar nici un animal nu a fost ranit în timpul activității.

La scurt timp, geamul era închis în poziție verticală, și cei patru colegi se bucurau fiecare de  dulcelele somn de amiază.

Arnolde

Noaptea se lăsase de multa vreme peste campusul Hașdeu.  Vântul se juca printre rămurelele arborilor, in paralel maturand frunzele galbene de pe trotuarul umed.

Hamido, colegul din Mauritius, purta un tricou roșu, si stătea la masa lui din stânga ușii. Ocazional sorbea din ceaiul verde, din care ieșeau aburi de aromaterapie. 

Avea sa fie o noapte lungă, plină de pagini din cartea de obstretică-ginecologie.  

La fiecare gură, îi puteam vedea dinții neobișnuit de albi, prin transparenta cănii cu dungi orizontale.

Având patul vis-a-vis de el, il observam ușor cum petrecea ore in șir la laptopul său vișiniu, micuț, pe  care scria DELL. 

Eu ma chinuiam, rezemat de frigiderul care bâzâia de zor, cu o carte de microbiologie în brațe.

La un moment dat, brusc, se ridică si face cinci pași. 

"Horațiu, uite tu afară!", spuse el urgent.

Curios, ridic privirea și mă întorc.

"Haide, tuu, repede!"

Precaut, mă apropii cu pași mici. 

"Acolo! E Arnolde!"

Mă uit."Ce mă? Uunde?" 

"No.", o reteză el ferm, " l-ai ratat. Sunt foarte suparat. Acum a inchis ochii."

Frustrat că m-a deranjat, aștept explicatii. El se intoarce la masă si revine lângă mine, dupa ce isi termina ceaiul dintr-o sorbire. 

"Arnolde trăiește, tuu! Dar e asa negru incât dacă stă noaptea în copac, ii vezii doar ochii!"

Ma abtin sa nu râd, dar bufnesc...

"De ce rade tu? Vaaai, Horatiu, ce ra-siiiist esti tu. Ti-am mai spus eu!"

Gigel, colegul tuns scurt si cu cioc, se afla langa noi, la masa de lânga geam. Acesta asculta muzica la castile lui cele mari si negre. Ele tremurau din răsputeri, mai ceva să cadă.

Mă întorc înspre el:

"EU, RASIST? DAR ȘI GIGEL RÂDE!!"

Acesta se strâmba ca dupa o felie de lămâie

 Fața-i era roșie ca racul, și mai avea putin si cădea cu scaunul de la atâta râs!

"Da, dar TU ai râs primul. Meriti o diplomă pe perete "CEL MAI RASIST COLEG" ", deschisese palmele Hamido.

"Hei. O știti pe aia?

Un moment."

Ionut deschisese rapid o pagina de internet si ne citi: 

"Eu cand ma nasc, sunt negru,

 Când mă infurii sunt negru. 

când is bolnav sunt negru.

Tu, când te naști esti roz.

Când te enervezi esti roșu.

Când esti bolnav esti galben palid.

Și după toate acestea, eu sunt omul de culoare, măi curcubeul naibii?!"

Râdem cu totii un moment, dar eu simt sa reiau: "Arnold ne-a trădat. A fugit acasă. Bine că nu ne mai sforaie nime".

Gigel prinsese curaj: " Lasă că azi noapte abia am dormit de la ce concert ai băgat, Horațiu".

"Haide, tu. Săracul Arnold. Doar fierbătorul a mai rămas din el." ,gesticulă frenetic Hamido.

"Nu doar. Și... asta", indică Ionuț.

Pe geamul de la cameră, o amprentă mare a unei mâini stătea acolo, ca la expozitie.

"There is still hope!", rânji Hamido.

 "Acum, in 2008 putem sa il clonăm pe Arnolde. Tu ai prieten la Genetical Engeneering, Horațiu..."

"Rezolvăm... " Mormăi eu.

---

Cert e ca pe Arnold nu il mai văzusem de atunci. 

Era. Simpatic in stilul lui de bunic. Avea peste 50 de ani, originar din Franța. Era aproape chel, cărunt, negru, purtand același pulover vișiniu croșetat de nevasta-sa.

Venise dupa ce avea doi copii, si o cariera in IT, pentru a face medicina la Cluj.

Nu prea avusese spor, si nici tinere de minte. Din pacate, frecvent patea sa uite a plati cotizatia la cămin.

Multumesc, Arnolde pentru o amintire frumoasă și colorată. Aaa, si pentru fierbătorul cel gri.

*

Ce s-a întâmplat cu Arnolde? Nu știm,dar patul lui, din stanga geamului rămăsese, până la sfârșitul anului universitar, pe post de depozit și cuier. :-P

În unele nopți, îl auzeam pe Hamido cum vorbește în somn, repetând si uneori strigând

"Tu ești rasist. Ce rasist ești, Horațiu. Ești RASIIIST!"

Îar într-o dimineață caldă de vară, găsesc pe frigider lipit un post it galben, pe care scria: 

"Horațiu, multumesc la tu, ca nu ai sforait asa tare noaptea trecută, cu cu beuu nai bii! :-D"

Gigel, din camera 306

Gigel era cel mai calm dintre oameni. Până se îmbăta...

Legenda spune că, adolescent fiind, se plimba într-o noapte cu niște tovarăși, prin orașul lui natal, Câmpulung Moldovenesc. 

Fericit nevoie mare, și înarmat cu o sticlă jumate plină de votcă, se oprește în mijlocul unei străzi late, și observă că toate retrovizoarele de la mașini erau orizontale.

"Săracele...ce viață au și ele... Așa tensionate... Mă simt generos. :D
 Haide să le dăm concediu!"

Și dăi, și dăi! Pe măsură ce ele cădeau...rând pe rând, alarmele mașinilor sunau. 

Iar cand prindeau câte un Mini Cooper, cu farurile lui rotunde, le era mai mare plăcerea să dea la țintă cu ce prindeau mai aproape, de pe marginea drumului.

Nici nu regreta drumul de a doua zi până la secția de Poliție... Nu ca ar fi fost primul din vara aceea 😅.

Actualmente, nu mai bea.

Totuși, de când are diabetul, consumă doar whisky cu cafea. Îl înțeleg perfect.

Alcoolul deprimă Sistemul Nervos Central, (adică iei somn), iar cafeaua, prin continutul ei de cofeină, stimulează SNC-ul (te trezește).

Deci, combinându-le cu măiestrie, obții absolut nimic. Nada. 

Acum, reteta de mai sus era pentru un om normal. Gigel al nostru lua somn la nici 15 minute de la consumul unei cafele fierbinți, a cărei energii eliberate ar fi alimentat un cămin întreg timp de 24 de ore.

Dar a fost o noapte în care Gigel ar fi vrut să doarmă și nu putea...

4 ianuarie 2009, ora 3AM.

Venise cu trenul de noapte, ajungând primul în cămin. Portarul avea lumina stinsă...dormea dus.

 După ce urcaseră cu bagaje grele până la etajul 2, istovit, o rugă pe Alina să deschidă ușa. Ea ezită, dându-se un pas în spate. 

Nervos, trânti pe jos geanta cea mare de umăr și răsuci cheia în ușa cea maro închis, care se deschise cu un scârțâit. 

Dintr-o dată,  pe Alina o luase o stare de leșin paroxistic, iar lui ii se intorsese stomacul pe dos!

Un miros hidos, dulceag și concentrat de hoit procesat invadă holul căminului.

Fără a zăbovi, Gigel o zbughii către geam, și îl deschise larg, apoi în secunda doi, înapoi pe coridor, trântind ușa după el.

Brusc, clanța ușii de vizavi pocni, și dinăuntru se auzi :

"Care mama dra..."

Omul nostru, aflat în chiloți, se blocase în prag, având lacrimi în ochi.

"Aoleu, ce puteee" ... trântind ușa de la camera sa.

După ce deșertară bagajele în căminul vecin, unde stătea Alina, cei doi curajoși reveniră la locul crimei după trei ore.

Nu putuseră dormi deoarece șocul fusese prea mare pentru a fi măsurat, nici de s-ar fi inventat vreun aparat.

Aerul era respirabil, iar inculpatul era frigiderul.

O dată deschisă ușa, se scursese pe jos o masă generoasă galben-brună, semisolidă, ce a fost odinioară "ceva"  proteic de origine domestică. 

 Harnici din fire, au început să curețe de zor, fiind primii clienti cumpărători de oțet din întreg campusul.

Pe când am ajuns în cameră, cu o sacoșă grea (vorba taximetristului) cât o juma' de porc... ÎNCĂ MIROSEA fad! Și era ora 18 30. 

Tare s-au mai suparat că am avut tupeul de a mă deranja mai mult mirosul de oțet!

Ce se întâmplase de fapt?

Administrația căminelor, știind că nu mai există studenți cazați pe perioada vacanței, nu doar că îl închisese, ba și mai mult, tăiaseră curentul.

Ceea ce au descoperit cei doi norocoși acolo, fuseseră cremvurstii mei lăsați în congelator și amestecati fortuit cu o fostă brânză de burduf, de pe un grilaj inferior... Mmm... delicios de gustos!

Pentru depozitare, că am apelat la pervaz, și la bunătatea unui coleg de palier deoarece frigiderul era nefuncțional momentan.

Am mai dat în acea zi o tură de curățire, că... doar era al meu.

În noaptea aceea am dormit cu frigiderul și cu geamul deschis, având de data aceasta, capul înspre ușă.

***.  

Apropo de nopți nu tare dormite urmează...

O noapte de pomină  

Mai, 2009. Într-o anumită seară.

Fierbătorul lui Arnolde duduia de spor ce avea!

Gigel îngenunche și îl trase din ștecher, turnând apa în cana lui mică de inox. 

Murmură fericit și abia inteligibil "yeeey, coffee!".

Eu, aflat în patul meu, cu ochii cât cepele, băgam acatiste... 

"Cum poți să bei cafea SEARA?"

Rezemat pe spătarul din piele a scaunului rotativ, Gigel  îmi răspunde liniștit, ridicând din umeri:

" Pentru că îmi place"

Atmosfera era una relaxantă, asigurată de trei veioze, pozitionate strategic în cameră. Acestea generau o lumină caldă îndreptată în sus.

Alina, stătea în patul lui, rezemată de perete, parcurgea cu markerul galben fluorescent niște cursuri.

Hamido stătea la laptopul lui, încruntat și rezemat în palmă, bombănind în limba lui nativă, creole.

Eu mă dau bătut și bag niște Need for Speed Porsche.

Cum aștepta să se instaleze jocul, lui Gigel ii se păru că totul încetinește... 

Oare era jocul de vină?

Sau era amețit de la oboseală?

Parcă nici nu mai vedea bine... Totul era în ceață.

Era doar ora 20:30... Și secundele durau cam mult.

Sări dintr-o mișcare, ateriză în pat pe burtă, lângă Alina, care îl mângâie pe cap. 

Iar de sus, de pe perete, posterul rosu cu negru al trupei Green Day îl veghea asumat. 

Acesta adormi instant...

La câte o oră distanță, fiecare dintre cei din cameră se puseseră la somn.

(…)

"Horațiu", șoptește din departare o voce de femeie.

"Hmm..."

"HORAȚIUU!"

"Da? Ce-i?"

"Gigel are pielea rece.".

"...?!!!"

"A adormit cu geamul deschis pe el aseară. Sunt ingrijorată.
 Trezeste-l pe Hamido".

"Nu. Fă-o tu! Eu nu vreau. Și așa îl sforăi de regulă"

Acesta, o dată trezit, îl testează ca un medic adevărat. Gigel deschidea ochii, dar nu răspundea la comenzi vocale.

Am convenit să chemăm urgentele.

El apelase 112 si părea să se descurce, chiar si la ora aceea târzie. Le dăduse adresa corectă, stăpânea limba română. Până când.... S-a blocat. Face niste ochi mari mari si gesticulează agitat:

"Cum mă numesc?  Eu?! :O  Aaaaaa.... "

 (pe buletin scria Meetanint Vaikhoo, iar porecla era Hamido).

"Maa numesc... Horațiu și aaaaa..."

Eu îi șopteam în cască pe silabe

"St**-**-***-cu".

Pe noi ne umfla râsul, dar ne-am abținut cu greu, nu doream sa creadă ca e o glumă proastă, deoarece chiar aveam o urgență!

Mândru nevoie mare, se ridică de pe pat și își umflă pieptul spunând convingător:

 "Daa, stimată doamnă! Eu sunt H.S, bun student la medicina anul 2! Nu mai veniti, va rog, ca e dezordine!"

Asa de bine m-a imitat, incat eram mai mândru decât el 😅.

La venirea echipajului, eu redevenisem Horatiu. 
Hamido era in modul lui incongito de străin areactiv, care nu pricepe o boabă de limbă română.

Camera era o treime plină cu oameni în roșu, cealaltă treime cu truse de medicamente, iar restul era cu studenti somnolenți si îngrijorați.

I-a incurcat putin bicicleta cea portocalie, incat au scos-o pe hol.

Smurdiștii i-au luat glicemia, care era către 30 mg/ dl (normal între 60-90).

Rapid I-au administrat niste glucoză 5% în perfuzie și... Gigel al nostru se trezise brusc.
Nu își amintea nimic, râzând și spunând cat de bine a dormit si că se simte excelent. :D

În plus, a recunoscut că a mai pățit asta și că am fi putut să îl lăsăm în pace. :-)

Apoi, ne-a luat putin la rost:  

"Heei, UNDE e bicicleta mea?"  :O 

Acea bicicleta, cumparata pe piese,  valora putin peste 7000RON.
O reactie normala, din partea lui.

Mesaj pentru acasă: uneori pancreasul mai secretă insulină, peste doza obisnuită administrată de pacient.

 Gigel ne-a mai relatat apoi că un diabetic insulinonecesitant are în trusa sa o siringă cu glucagon, pentru a contracara efectele dozajului inadecvat.

Iți mulțumesc, drag(-ă) cititor(-oare)!

Analiza in profunzime a unor melodii preferate, dar agitate

Din fericire, natura ne-a dat toamna tocmai pentru a ne apropia de interiorul nostru. 

Gata cu distractiile verii! Devenim gospodarii colturilor noastre interioare.

Se spune ca inteleptul invata de la toti oamenii.  

Asta-seara doresc sa fiu putin mai intelept decat  am fost ieri, si am ales cateva piese rock agitate din perioada liceului meu (2004-2007).

Constat cu stupoare ca dincolo de urletele si frustrarile celor care isi sustin parerile la microfon sunt cateva nevoi neimplinite.

1. Sa incepem cu Devildriver- Digging up the corpses

„Everyone's Got Skeletons In Their Closet
 Don't Ask Me, Where They Got It
 You Should Have Told The Truth A Long Time Ago.
LIAR! LIAR!

Digging Up The Corpses (Once Again) Tell Me Another Story.
Digging Up The Corpses, That Haunt You, That Haunt You.”

Aici, dezhumarea cadavrelor nu are de-a face cu vreo fapta ilegala. Mai probabil ca solistul are o nevoie acuta de adevar si dreptate, fiind mintit de cineva cu care are un anumit tip de relatie.  

E o nevoie de sinceritate, precum si cererea celuilalt sa dezgroape cadavrele sale, poveste cu poveste,  si  astfel sa invete din ele, ca sa fie el/ea in regula mai intai, si mai apoi relatia lor va putea creste (cred eu) armonios.

NB, ”Devildriver” se spune ca era un obiect cu care vrajitoarele izgoneau demonii.

 Continuam cu Mudvayne- Forget to remember

”What have I done? Where have I come from
When I burnt the backs with the sun through a glass did I seal the loss that's become me?

Feeling undone. What have I become?
When I turned my back on you I turned my back on myself and became this machine”

Aici, protagonistul incepe un drum spre interior, dandu-si seama ca a devenit, pe nesimtite o caricatura automatizata a sa, ducand la  o inevitabila scadere a calitatii relatiei.

Thoughtlessness Selfishness  Hopelessness Arrogant

I feel it on the inside
Twisting and contorting
Shadows in the sun Filter through us
Still wrestle the demons that arrested me as a child
Confession rejected 

We grow up To give up

In continuare, omul nostru suferind, devine constient de cum a devenit, prin cele patru cuvinte din primul rand. In el se da o veritabila lupta intre demonii care l-au tinut prizonier pe copilul sau interior, si isi da seama ca trebuie sa renunte la inchisoarea lor, evadand din ea.

***

PS. Acum ma simt pregatit sa dau (iar) bacul la limba si literatura română. :P

Concluzie.

Am destule exemple ca persoanele care prefera muzica rock si nuantele ei au o viziune faina asupra lumii si o inteligenta peste media populatiei, si bravo lor pentru asta!

Anumite melodii rock au o traire emotionala intensa, si nu trebuie sa ne incarcam cu trairile muzicienilor. Dar avem ceva din noi care rezoneaza cu mesajul lor.

Constat cu bucurie si cu stupoare, ca dincolo de zgomotul acela, se afla un om cu un suflet, la fel ca al meu si ca al tau, care a ales sa alchimizeze trairea sa, transpunand-o in muzica.

Avertizare: Ritmul si incarcatura melodiilor de mai sus sunt destul de intense, putand fi considerat negativ.

Dar haidem sa nu clasificam totul in nuante absolute de negativ si pozitiv. 
Prefer mai degraba UTIL si INUTIL.

O seară interioară plină de fructe de digerat sau de aruncat!