Vacanță cu familii variate

Luna august 2009, ora 19:30. Tata m-a adus la gara din Deva cu Hyundai-ul lui albastru ca cerul. Pe lângă troller-ul cel negru, aveam la mine telefonul Nokia 1100i și portofelul de piele neagră, ambele într-o husă de cameră foto. Parcă și simțeam briza mării. Cum m-am urcat în vagon, nu puteam să respir. Nu era de la ușa deschisă larg de la baie, ci de la faptul că vagoanele stătuseră toată ziua în soare. M-am repezit la geam ca să-l deschid. Nu a ajutat prea mult. Cum stăteam eu rezemat cu coatele și bărbia de geam, și privind-ul pe tata, trenul mă smuci și mă proiectă pe bancheta din dreapta. I-am făcut semn tatei că sunt bine. Pe măsură ce vedeam din altă perspectivă drumul spre Hațeg, mi-a amintit de bunica mea. Mă însoțea soarele cel roșu, care și el se grăbea la somn.

Plictisit și cu baterie multă, am început să sun, dar niciunul dintre primele trei persoane nu răspunseră. Încerc și la Ilie, colegul meu de grupă cel slab, cu păr stufos, originar din Roșiori.
A fost încântat să mă audă și deoarece avea în plan o noapte albă alături prietenii săi din copilărie, fuse de acord să ne vedem dis de dimineață în gară pentru o poveste scurtă. Cuprins de emoția revederii, setez alarma la ora 3:45. Dar ce să fac până atunci?

 

Trenul continuă calea lui spre sud, iar după vreo 15 minute am văzut în depărtare ulița ce conținea casa celeilalte bunici. Pe la unsprezece eram deja în Petroșani, iar când am deschis geamul m-a binecuvântat o răcoare dulce. Așa de intensă era, încât scoteam aburi la fiecare expir.

În Stația Târgu-Jiu am avut bucuria să împart compartimentul cu două familii de câte doi. Prima era formată dintr-un tip cu cămașă albă descheiată, cu o voce subțire ca o trompetă, care cânta glumițe și apropo-uri și soția lui, o femeie calmă, înțeleaptă, scundă și brunetă cu păr scurt. Celălalt cuplu era compus dintr-un bărbat masiv ca un urs, semi-grizonant și o doamnă roșcată, plinuță și cu o abundență de pistrui. Ne-am întins scaunele și am încăput cumva, toți cinci. Trompetistul comenta că va dormi bine, de la câți bărbați feroce s-au descălțat pe metru pătrat. El fu oprit cu un cot în coaste de către Înțeleaptă, după care a continuat să mormăie în surdină.
Pe măsură ce ne apropiam de Craiova, m-a trezit din somn o foame chinuitoare. Văzându-mă că mă agit cu mâna pe stomac, Înțeleapta m-a întrebat dacă am ceva biscuiți. Transpirat și dând dezaprobator din cap, mi-a sugerat să cobor să-mi iau un pachet, recomandând să coboare și Ursul cu mine. Dreptate mare a avut, că întreg timpul cât am străbătut gara-furnicar, văzusem mult prea mulți indivizi scunzi, ai căror ochi mă fixau, având clar intenții malefice. Le tăia elanul Ursul, care era mereu la doi pași distanță. M-am simțit cu adevărat protejat.

După ce trenul s-a pus în mișcare, o dată cu stomacul meu, Trompetistul m-a întrebat:
„Am înțeles că ești la Facultatea de Medicină. I-auzi, v-au spus vreodată ce să faceți dacă aveți apă în jur și o linie de înaltă tensiune tocmai a căzut?”

Eu de abia îmi revenisem și aștept curios răspunsul.

„Nimic util nu vă învață acolo. Ascultă-mă tinere, eu sunt inginer electronist și te voi învăța ceva util azi. Dacă ți se întâmplă scenariul de mai sus, adună rapid picioarele și caută să faci pași cât mai mici, frecând interiorul pantofulului de celălalt până ieși din apă. Nu care cumva să deschizi picioarele ca de obicei, că pe acolo trece arcul voltaic cu cele două puncte și te-ai fript instant.”

Dau din cap aprobator, uimit, mai ales după ce și Ursul a confirmat cele spuse de el.

 

Cu bucurie aflu că Înțeleapta îl cunoaște pe tata, având și ea originile nu departe de ulița respectivă.

Mă relaxez și adorm. Mă trezește alarma telefonului din buzunar. Într-adevăr, trenul nu avu întârziere mare. Îi dau un beep lui Ilie. Peste cinci minute, trenul coborî în gară, dau noroc cu el. Îmi întinde o sticlă de vișinată. Uimit, iau o gură mare. Nu apuc să primesc răspuns la întrebarea „Cum ești”, că nașul fluieră, iar trenul îi răspunse cu un ujiuit intens și se porni încet. Degrabă mă prind de bară și îi zâmbesc lui Ilie.

Ajuns în compartiment, Trompetistul era invidios: „I-auzi măă, tu pe toată lumea cunoști?”

Zâmbesc: „Eu e mare vedetă. Ete că am uitat să-i dau și un autograf pe sticlă!”

 

Pe la ora 9 cobor la gara din Constanța. Am recunoscut-o după ambarcațiunea roșie cu catarge, postată pe un piedestal. Când îl sun pe unchiul, el era deja în troleibuz. Eu înțeleg că era nevoie să mă sui în troleibuzul cu același număr. Mă sună după cinci minute, iar eu eram confuz că nu-l găseam înăutru. Mă îndreptam în direcția opusă, spre Poarta 6. Acest fapt l-a făcut să se enerveze că stă după mine.

După o buclă lungă, am ajuns cand deja era cald. Poreclit „Fratela” de bunica, domnul Ovidiu era îmbrăcat în pantaloni de în albi, cămașă albă largă cu mânecă scurtă, ochelari pătrățoși și heliomați, iar pălăria albă de paie îi acoperea chelia de tip Băsescu. Stătea perfect drept. Când m-a văzut a așteptat un moment, a inspirat adânc și mi-a întins într-o manieră oficială mâna dreaptă, adresându-se sacadat și apăsat, similar cu amicul lui, Ion Iliescu: „Să-nă-ta-te și mult spor vi-i-to-ru-lui doctor. Să tratezi foarte atent și pacientul ... senescent.(chicotește)”. Dinții lui albi, grimasul și pielea bine bronzată semănau izbitor cu căldurosul Louis Armstrong. What a wonderful smile!

Cum așteptam la rând să urcăm în troleul potrivit mi-am amintit de teancul de vederi trimise de el de 8 martie, de Paște sau de Crăciun. Acum o și suna pe bunica în fiecare duminică la ora 18:00.
Cum stăteam noi ca boierii pe scaunele albastre înspre Poarta 1, mi-a descris partea frumoasă a falezei ca un ghid turistic. În loc să coborâm și să mergem direct acasă, el m-a condus entuziasmat prin obiectivele Centrului Istoric încă o jumătate de oră, într-o caldură năucitoare și cu trollerul dupa mine. Îmi amintea de povestea de acum cincisprezece ani, când tata era în locul meu. L-a convins să mergă cu el pe jos până în capătul orașului pe motiv că la acea terasă semi-abandonată era berea mai ieftină cu 50 de bani. Unchiul era neschimbat. Fusese comandor în marină, avand o pensie mai mare decât toate salariile părinților mei, dar de o zgârcenie incredibilă.

 

Ajunși la al doilea bloc din spatele Moscheei Carol I, urcăm la etajul trei. Cum se deschise ușa cea neagră de metal, mă lovi un miros de gunoi stătut.
Rezemate de peretele din hol erau trei pungi puse una peste cealaltă. Mă miram cum de verișoara mea Veronica nu avut interesul să le ducă. Nu avea prea multe griji, fiind în penultimul an de liceu.
L-am confruntat, dar el răspunse că îngerașul lui bunicul nu are nici o obligație, doar să primească atenție. M-a șocat contrastul dintre camera Veronicăi și restul apartamentului. Acolo era zugrăvit, mobila mirosea a nou și valoarea laptopului era cât chiria mea la căminul clujean pe un an. Ajunși în bucătărie, nu m-a servit cu flori, ci cu niste rosii din frigider pline de flori, care îmi întorceau fiara abdominală pe dos. Am mancat din pachetul trimis de tata: cei mai buni cârnati: virșli din zona Sălașului de Sus, care se decongelaseră, dar erau numai buni de fiert.

M-a instalat in sufragerie, o încăpere cu un miros greu de lemn, neaerisită, iar cand am trantit pe jos trollerul langa masa, pe covorul moale si cafeniu, am speriat trei gandaci mari si visinii, care s-au refugiat in spatele bibliotecii generoase. Pe masă trona o carte nouă, cu coperți cartonate, care parcă mă aștepta: Masivul dicționar de simboluri de J. Chevalier care avea să îmi umple întregul sejur cu împlinire și sens.

M-au reconfortat tablourile ce înfățișau nave clasice, dar mai ales cea de aproape un metru, cu Bricul Mircea. Întorcându-mi privirea spre dreapta, prin geamurile verticale triple se vedea un copac al cărui crengi erau purtate de un vânt generos, iar printre frunze le lui se zărea în depărtare Portul Tomis, unde erau paralel acostate zeci de iaht-uri scumpe și câteva vechi, cu velă.
 M-am așezat apoi pe canapeaua cea brună. Era mai scurtă cu un sfert în comparație cu mine, dar incredibil de confortabila, deoarece buretele fusese inlocuit de cateva luni. Peste asta mai adaug ca dormeam cu picioarele rezemate pe cotieră. Rezultatul a fost cel mai bun somn din viața mea!

În vacanțe recuperam mult somnul pierdut, petrecut citind sau visând cu ochii deschiși. Era de multe ori prea târziu pentru plaja, exact a doua zi. Era și puțin înnorat, așa că am preferat să explorez zonele vizitate cu tata, cu precădere Muzeul Marinei, sperând că-l voi găsi curios, într-un colțișor, sau neținând cont de reguli, suit pe scaunul unui tun, dând la manivelă pentru reglarea țintei, exact ca acum 15 ani. Nu a fost așa. Cred că îmi lipsea atidutinea lui jucăușă, în contrast cu cea controlatoare, care voia și avea nevoie de ultimul cuvânt.

Totuși, m-am putut bucura de coloristica paradei de steaguri de semnalizare și de ecranele LCD proaspăt puse, care prezentau participarea României în cele două războaie militare. Cu un oftat, m-am pierdut la pas prin Peninsula turistică, urcând zecile de trepte ale Moscheii și fiind curios de Muzeul de Istorie (al doilea cel mai mare din România). Înainte să întru în el, m-am tratat cu o înghețată la cornet, cu gust de vanilie și ciocolată din Piața Ovidiu. M-am așezat pe o bancă și nu apuc să mă bucur de ea că mă abordează un individ scund, cu privire fixă și ai naibii de supărat pe viață. Mi se plânge cinci minute încontinuu că el voia de mult să fie mai înalt, dorind să știu cum am făcut eu de am ajuns așa. Îl întreb dacă cei din familia lui sunt scunzi. Omul parcă nu auzise întrebarea și o ținea pe a lui. Văzând că nu am cu cine, inhalez jumătatea rămasă din cornet și urc scările spre muzeu, ștergându-mi ciocul lipicios cu un șervețel. Odată intrat, m-au impresionat scheletele de la subsol, înhumate cu podoabe, care se puteau vedea prin sticla groasă. La etajul 4 m-am întâlnit cu niște neamuri acolo, chiar din satul virșlilor. Ies din clădire și urc pe lângă clădirile cu câini, boschetari, gunoaie și risc seismic ridicat spre primărie. În zona statuii cu lupoaica mi-a sărit în ochi Muzeul de Artă Populară. M-au bucurat costumele tradiționale din fiecare zonă, îndeosebi cele roșii din Țara Hațegului. Parcă mă chemau acasă.

 A treia dimineață, vazand ca tot mâncare stricată mi se servește am zis că nu mai pot. Am coborât la non-stop și mi-am luat două pachete de biscuiți cu cremă, un iaurt de băut și un suc de multifructe, m-am dus la plajă și le-am dat gata pe toate. Cum stăteam eu tolănit pe un prosop de plajă, sună telefonul. Era bunica, care avea numărul pe altă rețea. Ca să vorbesc cu ea era nevoie ca să scot capacul telefonulului, sub care era cartela 2. Capacul îl lăsam să cadă în buzunarul drept de la pantaloni. Pasul doi era să scot bateria din el și să o pun între telefon și palmă, apoi să scot cartela 1 și să o strecor în nișa dintre palmă și baterie. Pasul trei era să pun cartela 2 în el, să pun bateria la loc, iar peste ea cartela 1, pe care o fixam cu ajutorul capacului. Mă simțeam ca echipa de la boxele de la Formula 1, deoarece eram nevoit să fac pașii de mai sus în sub opt secunde. Dacă nu, se reseta ceasul și era o corvoadă să-l tot reglez. Bunica a sunat din nou și eu de abia așteptam să îi spun mândru depre = cum m-am descurcat. Auzind acestea, închise repejor. Când am ajuns la unchiul după prânz, el deja fusese apostrofat de sora sa, pe motiv că nu m-a tratat la fel de bine precum îl tratează ea când vine de două ori pe an la noi. Ei bine, nu mă așteptam să îmi prepare langoși, dar măcar un minim de efort. Se vede că avusese toată viața destui subalnterni care se ocupau de toate.

 

***

 A patra zi pe la ora zece vorbesc cu tata la telefon. Mi-a zis că pune pariu cu mine că nu mănânc ciorbă de pește, pe motiv că nu suport mirosul. După ce am închis, am bătut la ușa cea nouă și albă a verișoarei mele slabă și brunetă cu păr lung și moale. Faleza dintre Cazino și Portul Tomis vuia de pescăruși cârâitori. Bălțile create din apa mării luceau în lumina soarelui orbior. Vero își amintise ceva și porni rapid spre capătul ei, prinse cu mâinile de bară și se aplecă, strigând:

„HEI, FLORIN!”
Un băiat scund, blond oxigenat, cu ochelari, în pantaloni scurți gri și tuciuriu de la atâta soare stătea pescuia pe pietroaiele brune și lucioase, care contrastau cu spuma fostelor valuri care se izbeau ritmic de ele. Se întoarce și ne face cu mîna. Urcă treptele cele înguste și se apropie de noi. Era un individ liniștit și plăcut. Nu putea sta mult, că avea normă la pește și la orele de relaxare.

Până să luăm prânzul, Vero mă convinge să ne urcăm într-un vaporaș multicolor pentru o plimbare în larg. Era o idee mai mare decât un autobuz. Ne-am pus vestele de salvare portocalii. A fost o bucurie să recunosc huruitul motoarelor și mirosul proaspăt al mării. Ne-am lăsat purtați de valuri, înconjurați de pescăruși înfometați iar în larg a fost surpriza că am prins un pui de ploaie. Pentru noi a fost cu scuturare. Făcusem febră musculară la mâini de la apucatul barelor verticale și stropii de apă mi-au întrat în ochi, deși aveam ochelari de soare.
O idee amețiți de la plimbare, am ajuns la localul din port denumit On Plonje. Ne-am așezat la umbră și am comandat minunatul borș de pește, care spre surprinderea mea avea gust de leuștean proaspăt. Nu prea avusesem spor cu supa, deoarece mă obliga să mânânc filozofic, stând gânditor, iar cu două degete scoțând deseori câte un os de pește. Paradoxal. Muream de foame în fața farfuriei!

 
Vreo două seri la rând, atât unchiul cât și Vero insistaseră să merg cu gașca veselă în club. Eu nu sunt omul gălăgiei și al prețurilor nesimțit de mari, așa că am rămas cu minunatul dicționar. A treia zi, serbam Ziua Marinei, așa că am mers împreună cu tot familionul către Mangalia, într-o Dacie albă, cu aer condiționat de deschiderea geamurilor laterale. Cu această ocazie ne-am plimbat  prin micul muzeu al Marinei, unde am văzut pe o tablă de pe perete numele lui și anul în care a servit. M-am simțit mândru. După ce au trecut ceremoniile din port, care au inclus și o mână de veterani senescenți decorați, am putut urca la bordul navelor. Erau mai mici decât mâ gândeam și fiecare pas îl sințeam ciudat, deoarece piciorul meu nu e obișnuit cu consistența metalică a solului. Am remarcat chipurile obosite și sictirite ale unor marinari tineri, care de abia așteptau pensia. Deoarece căldura devenise insuportabilă, unchiul ne invită la un restaurant, că o dată pe an își permitea să facă cinste. Cel mai interesant moment era când atât eu, cât și bătrânul comandor combinam la aceeași chelneriță, subțire, brunetă, cu păr lung. Ea, legânăndu-se de pe un picior pe altul, recunoscuse că ar fi stat mai mult, dar am văzut sunt cu prietena. Până să apuce Vero să-i spună adevărul, unchiul acaparase discuția:

„El poate are prietenă, dar eu nu am!”, făcând cu ochiul și râzând zgomotos. Domnișoara se scuză și se grăbi spre bucătărie, iar Vero izbucni, ridicând degetul arătător:
 „L-ați auzit? Tataie, mereu faci așa! E ultima oară când mai vin cu tine la o terasă.”. 
Ceilalți priveau în gol, rușinați, iar moșului căruia îi se lungiseră cornițele zâmbea mândru, fiind sigur că nu a greșit cu nimic.

După prânz, restul familionului plecă spre casă, motivat de Vero, iar unchiul mă  asigură că ne puteam distra și singuri, ca băieții. Mă invită în apartamentul unui domn. Pe măsură ce urcam etajele în blocul respectiv, îmi spune că e dezamăgit de mine, că mă credea popular printre studențime. M-a lăsat rece părerea lui.
La ușă ne întâmpină un domn îmbrăcat sport, cu nas mare și cu păr blond, în plete până la umeri.

Intrăm toți trei într-o sufragerie cu mobilier roșcat.

„Georgică, ia adă un vinișor sau un Alexandru ca să comunicăm mai bine” (rânjește)

El reveni cu o tavă argintie pe care erau puse finețuri variate, asortate cu trei pahare.

„El a fost un băiat strălucit, acum e un mare militar, fix pe fostul meu post: comunicații navele.
Ai auzit de Codul Morse, nu?” 

Până să apuc să răspund, George se ridică și se scuză: „Cred că încă se aude.” Se îndreaptă spre ușa din fundul camerei și o deschise. În debara era un telegraf care tot bâzâia pe măsuța de cafea. Era o cutie de culoarea bronzului, lângă care erau niște tuburi și pistoane verticale, iar în cârful ei era o roată metalică, împărțită pe mijloc în șase triunhgiuri egale. Acestea erau acoperite de un material moale, de culoare crem. Lângă el era un carnețel și un creion. În spatele lui era o hartă a lumii, cu niște agrafe multicolore fixate și disipate pe mai toate continentele. Îi se dusese lacul de la vreme, dar funcționa ca în prima zi. Îl dădu mai încet, rotind fin de un buton  cât capacul de un borcan mică.

„Prea multă agitație pe Internet, așa că am ales varianta old school. Comunic cu băieți faini de pe întreg mapamondul. Ador să privesc fițuica și să mă gândesc ca un flăcău care citește o poezie: „Ce a vrut să spună autorul?”

Unchiul îmi aruncă o privire mândră: „Ți-am spus eu că e un geniu?”

Luăm o gură de tărie, care mă arse în profunzimile mele. Când deschisesem ochii, privirea mi-a căzut pe o cutie neagră, mată, în poziție verticală, care stătea rezemată într-un colț. Observând că mă uit insistent la ea, George se ridică, se apropie, o deschise, luă trompeta și începu să cânte.

Zgomotul m-a dat pe spate. Mirarea noastră l-a îndrumat să răspundă la întrebarea de pe buzele tuturor: „Pentru vecinii care comentează am și surdină.” Luă degrabă un dispozitiv alb care semăna ca dimensiune cu o cremă de corp și o atașă pe gura instrumentului și cântă. Altă viață! Un sunet fin și dulce, doar-doar să adormi pe el.
La scurt timp soția lui cea blondă veni și ne anunță că au o vizită importantă de făcut în afara orașului. Coborâm și ne îndreptăm spre autogară. Căldura năucitoare ne îndrumă pașii spre o bisericuță, în care se organiza o pomană. Ne strecurăm prin puhoiul de lume.

„Nu știam că sunteți credincios.”

„Prefer să observ arhitectura. Fascinantă. Multă muncă și detaliu. Acolo se ascunde Dumnezeu, nu în vreo carte sau printr-o cântare.” 

La plecare, mă sufocam. Căutam să ies cât mai repede. Unchiul stătea la coadă la pomană. Îl apuc de umăr: „Dar nu îl cunoaștem pe răposat!”, protestez eu în șoaptă.

„Nu fii fraier, așa e creștinește. Știi ce? Ia mai multe pachete, că avem familie mare. Sunt sigur că nu se supără nimeni.”, îmi face el cu ochiul.

Ne-am întors cu plasele pline în apartamentul de la etajul trei, din al cărui dormitor duduia Televiziunea Șocantă cu ale ei Breaking News.

 

***

 Într-o seară, împreună cu gașca de băieți a verișoarei mele l-am așteptat pe Florin ca să mergem la o plimbare pe plajă și să prindem șezlongurile abandonate. A venit cu un taxi, purtând un ghips și șchiopătând. S-a plâns că la UPU nu avuseseră role de fașă. Numai bine că îl trimisese pe fratele său mai mare să cumpere. El era vinovatul, deoarece se certaseră. Respectivul a pus mâna pe făcălețul cu care prietena sa prepara tăieței. După ce l-a aruncat, să vezi ce rezultat!

Vâzând că e doar agitație și voie bună, apoi că ceilați merg înainte și-l abandonează pe față, I-am oferit sprijinul meu moral și umarul meu. Nu am văzut solidaritate în ochii lor, dar am văzut camaraderie în oglinda marii. Îmi era ciuda. Ii uram pentru comportamentul lor. Era unul de-al lor, sau poate nu atât de mult? Nu am avut frați, m-am simțit mereu exclus, un paria, dar ei? Ei erau un grup fain, care ieseau la distracție, la pescuit. Bine ca am venit eu de la 500 km distanța sa fac un lucru atât de simplu și util. Intelegeam cum se simte, ca am avut câteva ghipsuri și destule drumuri la ortopedie, dar nu cred ca asta m-a influențat. Și câțiva din aceia care galopau în fata noastră avusesera, dar cred ca bravau, uitand cum e sa fii în acea postura de dependentă si vulnerabilitate.

 

*

 Era nevoie să fi fost mai atent la ce shaworme mâncasem în a patra zi la prânz, deoarece burta mea bătea rapid toba a panică. Transpirat și cu cu ochi holbați mă luptam să îmi iau reperele. Eram la o distanță de 1,5km de reședință. Ora era cinci fără un sfert, iar unchiul avea obiceiul să meargă la plajă la fix. Am luat-o la fugă! Am avut bafta de a prinde toate semafoarele verzi. Faleza cu piatră cubică lucea în bătaia soarelui, dar nu am stat să o admir, deoarce orchestra interioară mai cântă o dată. De regulă de trei ori se dă alarma, până la evenimentul inevitabil. Ajuns la fix în casă, unchiul începe: „Nu ai dus gunoiul azi dimineață! ACUM ÎL DUCI!”

De regulă m-aș fi conformat, dar acum nu m-a interesat. Am sărit peste sacul negru, trântind ușa din baie în urma mea. Gunoiul fuse dus ulterior, cu calm și pace.

 

*

 În a șaptea seară era rost de distracție. Nu știu cum de m-am sincronizat cu Vero încât ambii purtam aceleași culori. Ea, cu o bluză albă, cu un generos decolteu, care avea ce arăta și cu niște pantaloni negri mulați, iar eu eram complet acoperit de in: Cămașă neagră cu un dragon pe piept și pantaloni albi cu adidași de aceeași culoare. Ne-am suit împreună cu gașca în autobuzul spre Mamaia, unde am mâncat niște paste mult lăudate. Din punctul meu de vedere, era disproporționat de mare dimensiunea farfuriei în comparație cu cantitatea de paste. Ieșiți de acolo și plimbându-ne pe faleză, ne întălnim cu câteva cunoștiințe de ale el. Majoritatea ne considerau un cuplu model, ea repetând că eu sunt doar vărul ei favorit. Zăbovind pe ștrase până când briza deveni înghețoșată, decidem să ne întoarcem, dar neavând autobuze, am luat-o la pas, în jur de 11km. Am ajuns pe la ora trei dimineața, cu bătături la picioare!

 Dimineața următoare, încă obosit de la escapada nocturnă, mă îndrept spre Cazino. Se renova de zor în jurul lui: Dale desprinse de la locul lor și suprapuse, tuburi albe și lungi de fier erau așezate paralel, în mijlocul falezei. Muncitorii cred că luau o pauză prin apropiere. Am decis să îl caut pe tata în acvariul de lângă. Nu l-am găsit, părându-mi rău de taxa mare de intrare. Pentru câteva bazinete și un bazin mare în centru, plin cu rechini și pisici de mare, toate acestea m-au lăsat mai rece decât mi-ar fi plăcut.

Primesc un telefon de la Vero, care mă cheamă la încă o shaworma.
Încet și sigur, am ajuns la terasa unde stătea cu încă doi amici din gașcă. Unul slab și altul masiv.

„Iote-l mă, ce hotărât vine.”, rosti răgușit cel cu tricou verde mulat, ochelari pe cap și tatuaje pe mâini.

„Mda”, pufăi eu precum un pește.

„Ia zi, te-ai bătut vreodată?”
Îmi trag scaunul și mă așez sub umbrela piramidală.

„Par genul?”, ridicând din sprânceană.

„Nu chiar. Ești la fel de înalt ca mine. E un avantaj. Uite, eu cred că e mai important să eviți să te bați. Îți spun eu cum să faci. Trebuie să ții minte trei aspecte: corpul tău, intenția lor și eschivele.”

„Te ascult.”, adaug așezându-mă confortabil.

„Unu: Ai încredere în ce îți spune corpul sau burta. Dacă ceva pare ciudat, e cu adevărat.
Doi: vezi cum merge omul și ce intenție are. Dacă cineva se îndreaptă spre tine, mai serios de felul lui e bine să-l vezi din timp. De aceea evită căștile în urechi, gânditul la stele verzi sau gluga de la hanorac pe cap.
Trei: Nu menține contactul vizual mai mult de o secundă, că altfel tu îl inviți la scandal. Cel mai bine e să pleci capul și să cauți telefonul în buzunar. Te prefaci că îl verifici. E mai bine decât să te uiți la ceas, că așa poți fi întrebat cât e ceasul.
Partea bună? Majoritatea îs lași și uită. Și dacă mârâie, nu vor veni după tine. Sunt prea mândri să conceapă planuri de răzbunare. Nu intra în filmul lor. Păstrează-ți ritmul de mers și lasă-i în treaba lor. Știi cum se spune: Câinii latră, ursul merge.”

Stâm puțin pe gânduri toți trei. Cel scund rupe tăcerea, grăbit:

„Bine, hai lasă asta. Ia spune-ne tu sincer, e bună vară-ta?”

Eu, abținându-mi rănjetul: „Da, bineînțeles. Am cu ce mă mândri.”, arâtându-le cu ambele mâini simbolul universal al decolteului bogat reprezentat.

Vero, șocată, trântește telefonul pe masă: „Nu îți este rușine, nesimțitule! Stai cu mine în casă și îți faci astfel de fantezii!”

Eu zâmbind sigur de șmecher: „Nu e adevărat. (pauză pentru efect) Mâine plec.”
Replica îi făcu pe cei doi băieți să se înece de atâta râs. Îmi plăcea să am public.

 

Nu o găsisem a doua zi pe Vero ca să-mi iau rămas bun. Poate lipsea dinadins după discuția de ieri. Nici unchiul nu putea fi deranjat din obiceiurile lui, de exemplu cititul a câte patru ore pe zi din cărțile groase la suprapreț, pline de poze și de sfaturi generale, pe care le citea în balconul cochet, cufundat în fotoliul ornat cu cea mai moale pătură posibilă.
Când se apropie ora patru, cu bagajul făcut, îmi luam adio de la cartea groasă și gri care mi-a făcut vacanța colorată. Îmbrăcat și pregătit de plecare, în holul cel lipsit de gunoi, unchiul îmi întinse mâna la fel de oficial și îmi ură călătorie o minunată și că speră că am găsit ce mi-am propus în acest scurt sejur, apoi se grăbi spre baie, că venea ora de plajă.

Cobor și trec prin dreapta magazinului din care m-am aprovizionat pentru micul dejun protest.

Pe strada cu piatră cubică, trollerul bătea ritmic în urma mea. Trec pe lângă moschee și mă sui în singurul taxi. Șoferul cu mustață, simpatic foc. Mă întreabă unde am stat.

„La vară-mea.”

„E bună vară-ta?”

„Unii zic că da”, oftez ridicând din umeri.

„Ei, știu și eu cum e cu verișoarele. Eu am câte una în fiecare oraș mare. Cazare gratis și plăcere rară, dulce revedere. E singurul cuvânt pe care îl suportă nevastă-mea. Dacă ar știi adevărul...”, făcându-mi cu ochiul.

Nu simt să continui conversația.  Prefer să mă gândesc la elicea navei, masivă și aurie, aflată la intersecția dintre B-dul Lăpușneanu cu B-dul Tomis. Devenise un simbol pentru mersul înainte, indiferent de rezistența apei. Am inspirat adânc și am răsuflat ușurat um timp de o săptâmână m-am descurcat, am bătut la pas o mare parte din Constanța, devenind mai bun la orientare decât orice aparat de Găsire Prin Satelit.

Fluxul gândurilor îmi fu întrerupt de frâna mașinii. Eram deja în fața gării.

Trenul deja mă aștepta, cu o căldură la fel de greu tolerabilă. Mă înstalez în compartimentul gol și ies pe culoar. Din capătul celălalt de vagon se aude o voce subțire și nazonată:
„Vaai! Nu cred! Tu, ne-a găsit și aici. Dracul e mai negru ca niciodată. Sună, dragă la Poliție, că dacă nu sun eu!”

Întorc capul spre stânga. Trompetistul abia că-și stăpânea râsul. Între noi ieși lent Ursul căre îl crezuse, dar se calmă când văzu despre cine era vorba. Mai tot timpul până la Craiova mi l-am petrecut la ei în compartiment. Șansa reîntâlnirii era minimă, că datorită unor evenimente, aceștia mai lungiseră sejurul cu două zile. O adevărată bucurie în cinci!

După stația Târgu-Jiu am avut șansa să împart compartimentul cu croitoreasa mamei care fusese la sora sa și cu vecinul meu de scară, patronul de club sportiv. După ce am coborat, l-a îndemnat pe șoferul lui să ne ducă la domiciliu într-o limuzină Mazda verde închisă, ticsită în piele.

Nici nu visam la astfel de concediu bogat, în care mă bucur că m-am descurcat și că am acceptat să fiu și ajutat!

Înviere cu surprize

 Mă aflam în vacanță în orășelul Hațeg. Bunica și cu mama dormeau duse. Era ora 1:30 și eu nu adormisem, deoarece era misunea mea să traversez micul centru și să aduc Paștile acasă. M-am îmbrăcat bine de tot, mi-am luat o umbrelă și o plasă. Era o oră liniștită, încât puteam să îmi aud respirația. Doar câte un câine lătra din vreo gospodărie îndepărtată. Pe măsură ce mă apropiam, de auzea bâzâitul slujbei din boxele plasate pe peretele din afara clădirii.

Intru încet prin ușa din lateral, îndreptându-mă strategic în centrul bisericii, prin marea masă de crecincioși. În timp ce părintele cu barbă stufoasă și gri citea Pastorala cea fără de sfârșit, oamenii erau mai degrabă atenți la cărăbușii care zburau liberi prin biserică. După o jumătate de oră mă sfășeam de căldură, așa că mi-am dat sacoul jos și-l țineam pe brațul stâng. Un domn în vârstă era în dreapta mea. Îl vedeam cu coada ochiului cum tremura cu mâna pe baston și  mesteca în gol. Se întoarce spre mine și zâmbește, strigând: „Și eu mi-am luat asta groasă pe mine, că am fost înainte la cimitir!” Toată lumea din jur se uita la noi. Iritat, oftez și afirm din cap, zâmbind din complezență.

 

La finalul slujbei de Înviere, părintele spune „Hristos a înviat” în mai multe limbi, printre care și-n greaca veche. Două babe șușoteau în spatele meu.

„Ce limbă-i asta, Veto?”

„Cred că-i maghiară, Tanțo!”

 

Slujba se termină și lumea se împărți două cozi: una în fața altarului, cealaltă spre ușa din spate.
Decid să stau la coadă în față, că în spate era prea multp gălăgie, oamenii călcându-se pe picioare. Cele două doamne își continuau conversația. Veta urlă spre Tanța ca să vină și ea în față, că e mai puțină lume. Părintele era pe fază și le atenționă să nu uite pentru ce au venit, mai exact pentru spiritul lui Cristos. Pe măsură ce coada avansa, puteam să văd cum se făceau Paștile pe repede înainte: un om le împărțea, iar doi le amestecau. Primul punea bucățile de pâine dintr-un butoiaș într-un recipient mare, iar celălalt le uda cu furtunul conectat la o damigeană.

Lumea venise pregătită cu căni obișnuite, iar eu mă simțeam nasol, deoarece eram cu ditamai borcanul de 800ml. În fața mea, un om consulta lista, care familie a plătit și care nu.

Când am ajuns acasă, bunica era trează și-mi spune adevărul: În acel an, paștile nu erau plătite!

Prima alergare organizata

Îmi amintesc vag primul 5K din septembrie 2020, cele doua 10k din mai, respectiv noiembrie 2021. Apoi, am luat o pauza de aproximativ 1 an de la alergat, timp in care am biciclit, dart-uit si am tras cu arcul, am zis ca e bine sa incerc ceva si cu clubul TM din Sibiu, fix in Muzeul Satului. Am aplaudat inițiativa colegei E, care venise inițial cu un plan împărtășit într-un discurs, apoi fizic de la sute de km depărtare ca să alerge și să ne susțină.

Mi-a plăcut ca ne-am intalnit cu 3h inainte pentru niste networking pe terasa hanului din parc, la o ciorba dementiala  cu gust de leustean proaspat. A fost o bucurie sa ii revad si sa purtam acelasi tricou. Apoi, dupa ce ne-am schimbat si ne-am incalzit (cu poze pe podium si apoi articulatiile) mie mi s-a facut somn, în ciuda luminilor și muzicii infernal de gălăgioase.

Cu chiuituri si cu frontalele pornite, la 22:36 am luat start-ul.  Avand doar o saptamana de antrenament serios si doar pe teren plat, am zis ca plec printre ultimii. Obiectivul meu a fost sa termin cursa.
Pe parcursul ei, am fost sustinut de majoritatea voluntarilor, care stateau cate trei cu fluiere sau cu urale de incurajare, dar am si sustinut impreuna cu o colega cu multa experienta (A) pe o alta colegă (G) care nu se pregatise suficient. La un moment dat, dupa multe dureri in piept si in gat, m-am resemnat si la urcare mergeam in mars. Ele alergau cot la cot cu mine, fapt care m-a facut sa gandesc ca ori eu merg repede, ori ele alearga prea incet. Oricum, eu zic ca prin inscriere de fapt am platit cursul de alergat profesionist, deoarece A ne-a motivat si ne-a dat din casa referitor la cum sa alergam mai eficient, punand accent pe ritmul constant de alergare si pe importanta respiratiei constiente (ceea ce stiam si aplicam deja).

Pe la primul sfert deja ma simteam vazut. In primul sfert, după ce ochii lucioși ai unei pisici de pe podeț ne-au urmărit atent. Imediat după, la locul de rehidratare, unul dintre voluntari imi vede frontala setata pe LED-ul rosu si ii spune celuilalt: "Fii atent! Parca e Mordor!" Aceasta replică mi-a luminat întreaga cursă!

De la jumatatea turului, O ajunsesem pe cea de-a treia colegă din urmă (D). Dupa cateva coborari in viteza am simtit contracturi puternice in cvadricepsi (deasupra genunchiilor), care cedau cu greu. Ma motiva totusi recomandarea colegei A, care avea magneziu la ea. Pe la ultimul sfert, cand deja luasem viteza m-a echilibrat putin durerea genunchiului drept. M-am oprit pentru o scuturare a lui si a unui stretching minimal. Am continuat puțin alături de cele trei colege.  Simțind că se apropie cineva, am strigat: „Vine!”
Cei doi alergători ne depășiră prin stânga, râzând, spunând că vine trenul.
I-am zis că „Simțul meu de păianjen s-a activat și că nu m-au mirat.”

A m-a liniștit că dacă vreau sa alerg mai cu spor, rămâne ea cu G, așa că am accelerat pe o coborâre, fiind depășit la mustață de competitiva D. Am recuperat pe urcare, printr-un pas rapid, iar la ultima coborâre le-am lăsat în urmă pe cele trei. Am încheiat cei 4.5km cu bine, în 41:30 min.

Draga mea R mă aștepta la linia de Finiș, iar masivul RR era fix după. El m-a invitat la corturile de rehidratare, unde am înfundat pe gât trei felii de lubeniță, două pahare de cola și trei de apă în nici cinci minute.  Mă amuza faptul că în general îmi aleg mâncarea cu grijă, chiar și aici când muream de foame și sete am putut fit atent să evit semințele cele negre. După premiere ne-am retras, iar acasă a fost o bucurie să fac yoga post alergare, inspirat de același videoclip ca de obicei. Îl las mai jos pentru cei care au ajuns pânâ aici:

Mi-a priit acest eveniment mai ales că era noapte și am putut alerga mai ușor decât de obicei! Mai vreau astfel de ture cu medalii și atmosferă faină!

Experienta cu capul in nori...virtuali

 Cred că nu am fost singurul copil care isi dorea sa fie pilot de avion. Majoritatea adultilor se bucurau pentru visul meu maret, altii se cruceau, temandu-se pentru siguranta mea. Niciunul nu m-a intrebat de ce vreau acest lucru. M-ar fi ajutat. Acum, pentru mine inseamna libertate, independenta, autonomie. E ca si cu bicicleta. Ai viteza si directia ta si responsabilitatea de a nu cădea.

Ca un adult responsabil, de ziua mea mi-am facut cadou o experienta de simulator de zbor 1:1. Aveam de ales între Cluj si Bucuresti. L-am ales pe cel mai apropiat, bineinteles ca drumul imi era cunoscut. 
Locatia era strajuita de un portar simpatic si tanar, care m-a lasat sa intru dupa ce am explicat unde ma duc. Ba mi-a si descris unde sunt locurile de parcare: vizavi de blocul albastru din dreapta. Acestea erau si nu erau rezervate de institutii. Cred ca eram deviatia standard alpha de 0.5 care se gandea daca e bine sau nu ce fac, pentru a nu ii incurca pe ceilalti, iesind si verificând la pas daca nu mai sunt alte locuri de parcare: potrivite atat pentru mine cat si pentru altii.

Blocul cu balcoane albastre parca apartinea de statiunile de pe litoral, nu al vreunui cartier clujean.
O data ajuns acolo, puțintel înainte de ora stabilita, am fost preluat direct de catre un instructor simpatic, care mi-a explicat cu calm toate comenzile si a insistat pe cele care se puteau folosi. Eu aveam sa devin comandantul navei. Curios, că neavând experiență (nu știi ce nu știi), am fost ajutat să spun ceea ce era nevoie la momentul potrivit.

Cockpit-ul mi s-a parut mic, ca (mno) am peste 1.8m. Imi amintea ca si armurile medievale nu erau pentru oameni asa de inalti. Nici nu ma gandeam ca voi gasi pedale. Erau ciudate. Nu accelerau, doar franau sa directionau. Fiind obisnuit cu gaming-ul si joystick-ul a fost relativ simplu.
Mă așteptam la un display mai colorat, sau mai calitativ. Simplitatea lui îmi amintea de jocurile MS-DOS care au fost inainte de anii 2000. Instructorul mi-a precizat că Doar lucrul mecanic a fost greu. Avea o rezistenta mare, era nevoie sa imping serios ca sa faca ceva, dar si sa fiu atent sa nu imping prea mult, ca aeronava de 83.000kg avea latenta de miscare. In paralel cu viteza in noduri marine aplicate pentru cer, parea ca pilotez un vas de croaziera. 

Grafica era reusita, 3D, semanand cu ochelarii de VR, adica parea ca zbori. Mi-a fost dat sa urmaresc cu ajutorul miscarii joystick-ului o cruce cu verde si sa o incadrez intr-un mic patrat negru. Pana mi-am dat seama cat de mult e prea mult, treceam peste obiectiv. Am invatat sa dau drumul manetei inainte sau sa o redresez din timp, fiind totusi atentionat de instructor să ma gândesc ca am si pasageri in spate, ca sa nu se simta precum in coada unui sarpe cu clopotei. 
Nu era tare greu, avionul se descurca singur, fiind necesara operarea manuala doar în primul minut de la decolare și primul înainte de aterizare.

Am zburat din UK pana in Turcia, dar datorita unui defect de soft a fost nevoie să ne ne teleportăm la NY, pentru un tur virtual inainte de aterizare. Mi-a plăcut perspectiva nouă, că fusesem recent: săptămâna aceasta, via PS4, în costumul roșu al Omului Păianjen. :P

Aterizarea a fost provocatoare, fiind necesar să adaptăm viteza, să urmăresc crucea cu punctul și să mă lupt cu lumina LED-urilor care deja îmi obosiseră ochii (fusesem ieri la serviciu și prin traficul din două județe).  Altă hibă a fost că după ce am aterizat, avionul a fost necesar să fie direcționat cu ajutorul unei mici manete - volan de 1/3 de cerc situat în dreapta jos în botul avionului, undeva sub cotul meu drept.
A fost nevoie să mă aplec ca să pot să-l manevrez (1.8+m much).

Concluzie: 70 de minute au trecut în zbor, și mi-a plăcut să fiu cu capul în nori... virtuali. M-am minunat că am reușit, mai ales că am de două ori mai mult de lucru în această perioadă văratecă de concedii.
A meritat drumul și banii investiți (nu e un capăt de țară, sub 100E). Poate că voi repeta experiența, ei având și un program de certificare simulator de zbor (10 ședințe parcă), dar cu siguranță voi recomanda mai departe, ceea ce tocmai am făcut, dacă ai citit până acum.

(Ii găsești pe Google Maps: FlightX, în spate la Iulius Mall Cluj).

Nava spatiala 9009

Tânărul pilot cu ochi verzi al rasei Mintalinilor primi o misiune specială: sa calatorească spre planeta Veralbcre. Calatorea de unul singur în inchisoarea supersonică, reparand de zor tot ce se putea defecta. Își reamintea de propria sclavie prin titlul de proprietate al Imparatesei Negre care era lipit deasupra fiecarei uși al navei. Totuși avea libertatea doar prin muzică. Folosea muzica trupei ”Magenta” pentru a face curat în navă. Îi dădea energie. 

Apropiindu-se la viteză supersonică de atmosfera planetei Veralbcre, întâlnind nori mai denși decât s-ar fi așteptat, a fost nevoie doar de un moment de neatentie ca cava sa se impiedice de vârful uneia dintre cele trei mari piramide, iar in acest proces pilotul dadu cu capul de maneta-periscop și adormi instant.

Defectiunea comută pe pilotul automat și piesa magentei la volum maxim. Până ce tânărul se dumiri si luă maneta de control in maini, nava s-ar fi invartit de mii de ori in jurul planetei. Nu raspundea la comenzi si piesa se opri. Simți o prezență străină, influentă, iar din difuzoare se auzi o voce fâșâită:
 "Eu sunt Demonul 24. Bine ai revenit, ca să fii martor la ceva colosal. Cat timp ai fost plecat eu m-am infiltrat, iar de acum facem ce spun eu. Menirea mea e să creez haos. O simți și în părul care ti se ridică pe antebrațe. Vezi clădirea aceea mare plina de oameni importanti? Haide sa le facem o vizită. Ii chemam la un ceai fierbinte in Viata cea de Dincolo."

El, ghemuit, își puse mâna pe cucuiul de pe cap. "NU. nu o sa te las, icni pilotul scuipând sange printre dinții galbeni. "Trebuie sa indeplinesc misiunea, oricare ar fi ea".

Se ridică în picioare și urlă din toți rărunchii:  "Computer: COD 9972OMEGA1441"

Apuca maneta si trase in sus! Nava se feri in ultimul moment, dar influenta demonului continua a fi mai puternică decât momentul lui de furie. 

Plângând chinuit, între becurile alarmelor, pilotul reuși să izbească nava într-o casă al unui om nevinovat, care tocmai împacheta cadoul de Crăciun pentru mama sa, care locuia în apropiere. 

Pilotul se trezi năucit cu nările pline de fum, împinse trapa și se târâ afară prin ea. Apucă să apese pe trei butoane de pe antebraț și două rachete de semnalizare verde și albastră se înălțară și bubuiră. Aceastea atraseră forțele de ordine, care stinseseră focul și-l închiseră pe ghinonist într-o dubă albă cu dungi oranj.

"Pff, dintr-o temnită în alta", gândi el.

Fuse dus la ICP (Institutul cu Crucii Portocalii). Imaginea apăra și dispărea, iar în jurul lui dar putea vedea  vârtejul format din brațele becurilor albe de pe tavan și auzi piuitul ritmic al aparatelor de lângă paturi.

După ce fu evaluat de oameni îmbrăcați în verde si alb, în parcare în așteptau zâmbitori unchiul și mătușa care aveau în spate o falnică navă hexagonală. El alergă în brațele lor și degrabă se suiră la bord și nava se făcu nevăzută între stele și meteori.

Îl apucă un plâns de așa o intensitate încât îl sperie. Două ore mai târziu, când aterizară pe Planeta-Ascunziș el începu să vadă clar. O mare albă. Scoase capul afară și lacrimile îi înghețară. 

Nu apucă să se bucure de liniștea deșertului imaculat, că gărzile Roșcate ale Împărătesei Negre îl găsiră, legară și întemnițară. Fu condamnat să fie hipnotizat ca să vadă timp de trei zile aceleași treizeci de secunde demonice înainte de impact, dar și trei ani într-o instituție împrejmuită de gard electric în care să vadă zilnic epava lui mult iubită, ca reamintire a eșecului misiunii sale. 

Zilele sale erau pline de negare și apatie, iar nopțile de zbucium, cum că încă pilota, dar că era urmărit de oamenii legii supreme pentru încălcarea regulilor. Totuși, inteligența mâinilor sale abile și vindecătoare, moștenite de la străbunicul lui aveau un plan pentru el. 

***

După trei ani plini de cruzime exterioara și autoflagelare interioară, o veste străpunse ambele învelișuri:  Împărăteasa Neagră trecu pe lumea cealaltă. Veninul ei dispăru din viața lui, el redobândind încet și sigur curajul de a pilota din nou. Timp de cincisprezece ani trecu prin mâinile a trei maeștri înțelepți, foști minunați piloți, iar după aceasta bogata experienta, cerul nu mai era limita, ci propria imaginație.

Ziua cea mare îl găsi într-o navă aurie cu pietre prețioase dispuse în triunghiuri, zâmbind plin de demnitate și mulțumire. Avea alături de el o panteră alb cu ochi mov și un papagal albastru cu galben. Rosti codul de pornire și nava dispăru, lăsând în urmă doar o panglică roșie.

Legenda spune că acesta încă zboară, spre alte lumi care au nevoie de el.

Oaza cea verde dintre găini și pisici

Cine știe că vin de la oraș poate fi surprins că mi-am petrecut toate verile la țară, în casa cea albă cu poartă verde, aflată pe DN. Am avut bucuria să apar în familia unde nu aveau multe animale sau munci grele. După plecarea în viața de apoi a bunicului, am preluat o parte din treburile lui. Mama făcea mâncare sau curățenie, iar bunica dirija toată activitatea, plivea uneori o zi întregă între flori sau între legume și făcea restul treburilor bunicului. Cel mai provocator lucru pe care îl făceam era transportatul săptămânal al cerealelor pentru mărunțire și strânsul cu furca a plantelor cosite de pe straturile de cartofi. Schema de lucru a continuat și în studenție. Făceam lucruri ușoare prin curte, mai mult de mentenanță. Cum ajungeam la bunica, mă aștepta tot setul de cuțite boante. Luam tot ce prindeam din bucătărie și mergeam în șură, la piatra rotativă de la polizor. Îmi înfundam vată în urechi și dăi bice, amice! 

De departe favorita mea era o muncă de detaliu: aveam o salcie lipită de fântăna din mijlocul curții, care era cel mai înalt arbore în tot satul. Petreceam de două ori pe vară timp să o tund ca pe un gard viu. Foloseam cuțitul sau o seceră. Bineînțeles că aveam și ajutoare penate cu două picioare: care se bucurau de masa din carne de cărăbuș de mai. Cea mai mare împlinire era să îi fac poză cu camera VGA a telefonului Motorola care se desfăcea pe jumătate. 

După salcie, treceam la aranjatul tufei-măr japonez, de lângă afumătoare. Cele două ofereau umbră găinuțelor cântărețe.

Cu foarfeca de vie m-am împrietenit atunci când bunica mi-a recomandat să tăi vlăstarii de liliac violet. Era o treabă grea, deoarece era nevoie să stau aplecat. M-am adaptat, aducând două boxe de calculator pe terasa din spate, cea plină de ceapă care se relaxa la uscat. Ele erau conectate la un MP3-player cilindric și lucios în care încăpeau 8 piese. Îl puneam să repete sau să sară aleatoriu și astfel vecinii mei ascultau la volum maxim Dr Dre și Linkin Park. 

După ce căldura înăbușitoare și bătăturile din palmă mă trimiteau în casă, mă răcoream cu un pahar de socată direct din sticla cea grea și groasă de pe soba de teracotă.

Eram împlinit când vedeam că bunica mea cea roșcată le prepara mâncare puilor de găină cu ajutprul frunzelor de păpădie pe care am strâns-o recent Mă amuzam cum atunci când o vedeau, ei veneau alergând și dând din aripi cântând. În fiecare generație aveam un pui mai blând și mai îndrăzneț care nu mai aștepta mâncarea, ci zbura, aterizând în blidul ținut de ea. O dată stabilizat, se îmbuiba cu amestecul de mălai, ceapă verde și ou fiert.

Legat de mâncare, le mai dădeam grăunțe la găini, fapt care o înfuria pe bunica. Motivul era că nu spuneam că le dădusem deja, prin urmare ele mâncau de două ori. După ce le vedea grase, îmi spunea să nu le mai dau și eu că la finalul verii se fac cât scroafele și că nu mai avem loc să le tăiem de Crăciun. Era o bucurie nemărginită atunci când le duceam găleata de resturi, al cărui clănțănit ritmic al mânerului îl reținuseră. Cum auzau scârțăitul veneau în goana mare, ca apucatele, ca să prindă primele cojile de ou bogate în calciu. Bineînțeles că prima care punea ciocul pe el fugea cu el în gură, urmărită îndeaproape de suratele ei înfometate.

Restul timpului mi-l petreceam citind cărți virtuale de pe ghidușia inteligentă și minimalistă numită Kindle, sau mă uitam la televizorul care avea douăzeci de canale prin satelit. Era o liniște dulce, abundentă, care avea gust de mere tărcate, pere dulci din părul plantat de bunicul, zmeură cu gust minunat, dar și coacăze cu gust acrișor-ferat. Când mă aventuram printre merii din grădina din spatele curții, care avea sute de metri lungime, luam coșul de nuiele și o coadă de mătură. Deoarece nu aveam garduri, câinii vecinilor erau destul de periculoși, iar prin iarba înaltă nu se vedeau așa bine.  Unealta mă ajuta și la păruitul merelor care îmi plăceau. Soiul era văratec: verde când era necopt, alb când era numai bun de mâncat și galben cu gust grisat când se cocea. Erau de o finețe incredibilă. Dacă le strângeai mai tare, rămâneau brune urmele ovale de la amprente.

Distracția cea mai mare era cu bicicleta cea albastră cu gri, deoarece mă mir cum de mai ținea, având cam cincisprezece ani. Mai mult petreceam reparând la ea, iar deseori când terminam nu mai aveam chef să o scot și la plimbare. Totuși, așa era pregătită de următoarea plecare. O luam mai ales când nu mai suportam certurile dintre mama și bunica. Mergeam în locul meu de liniște, pe un drum județean plin de plopi, relaxându-mă pe un cap de pod alb al unor foste canale de irigații transformate în stufăriș.

Seara era cu adevărat minunată: căldura verilor în care nici la ora nouă și jumătate nu era încă noapte, atunci când cu ajutorul câinelui legat pe sârma cea lungă era nevoie să alerg puii bezmetici care nu voiau să se ducă la culcare. Apoi, în grajd strângeam ouăle de pe cuibare, spre disperarea cloștelor clandestine care mă ciocăneau cu spor deoarece îndrăznisem să vin la furat. Apoi treceam la numărat de găini. Felul cum stăteau pe scândurile paralele de lemn îmi amintea de un portativ de la ora de muzică.  Mă întindeam spre fiecare și verificam cât au mâncat, cercetând gușa. 

Mă fascinau în simplitatea lor, deși aveau o inteligență muzicală. Aveam „conversații profunde”.

Eu le spuneam „co-co-co”, iar ele răspundeau cântând la fel de fericite ca păsărelele din copaci. În funcție de sezon, le aduceam să deguste înainte de culcare: struguri, corcodușe galbene sau muguri cruzi de salcie. La fel ca orice animal, simțeau intenția și răspuneau la mângăieri, exact ca pisicile. Apropo, când vreuna mă urmărea în grajd, cocoșul dădea tonul de alarmă, așa că toate găinile concertau gălăgios. Degeaba încercam să le conving că ceea ce văzuseră nu era un șobolan. Era ca mecanismul de fisiune nucleară, în care un neutron se ciocnea de altul, care se ciocenea de altul și astfel se pornea o reacție în lanț, în care toți erau agitați.

La plecare puneam lacătul și mă îndreptam spre casă. Pe drum, poposeam pe banca din fața ei și mă uitam în sus, la stele. Fiind aproape de munte, se vedea Calea Lactee, în timp ce greierii se auzeau continuu din grădină, acoperiți uneori de câte o mașină care gonea pe șosea. 

De departe cel mai fericit moment era dimineața de vară, în care mă trezeam fără grijile din facultate, cu ajutorul unui cocoș care cânta surd dintr-o gospodărie învecinată. Urma întinsul incomplet în patul al cărui arcuri trosneau. Patul din dormitor era pe modelul străbunicilor, având doar 1,7m. Pentru mine, care ajusnesem deja la 1.85m era o provocare. Pe măsură ce se apropia ora micului dejun, mirosul de ulei prăjit de ochiuri sau ficat de pui pătrundea pe sub uși și îmi inunda nările, iar anticiparea gustului suculent al roșiilor de grădină sau de melegar era pur și simplu divin. 

Reușeam să-mi înving lenea, târându-mi picioarele până la masă, trăgeam scaunul de sub masă și deseori descopeream câte un blănos gri care dormea pe perna rotundă, multicoloră și groasă. 

Afurisitul nici nu se clintea. Era nevoie de multă muncă de convingere din partea mea. Dacă nu le convingeam eu la timp, bunica lua pliciul și le scotea afară și dând vina pe mine că „Eu le-am învățat așa”. Alte torcăcioase negre, cu ochi verzi și mai mult bun simț dădeau târcoale printre picioarele mele, doar-doar le-ar pica ceva gustos din farfuria mea.

În timpul studenției, o parte din mine de abia aștepta vacanța de vară în care să pot face lucruri ca acelea de mai sus, în tihnă și în ritmul sufletului meu.