Cine știe că vin de la oraș poate fi surprins că mi-am petrecut toate verile la țară, în casa cea albă cu poartă verde, aflată pe DN. Am avut bucuria să apar în familia unde nu aveau multe animale sau munci grele. După plecarea în viața de apoi a bunicului, am preluat o parte din treburile lui. Mama făcea mâncare sau curățenie, iar bunica dirija toată activitatea, plivea uneori o zi întregă între flori sau între legume și făcea restul treburilor bunicului. Cel mai provocator lucru pe care îl făceam era transportatul săptămânal al cerealelor pentru mărunțire și strânsul cu furca a plantelor cosite de pe straturile de cartofi. Schema de lucru a continuat și în studenție. Făceam lucruri ușoare prin curte, mai mult de mentenanță. Cum ajungeam la bunica, mă aștepta tot setul de cuțite boante. Luam tot ce prindeam din bucătărie și mergeam în șură, la piatra rotativă de la polizor. Îmi înfundam vată în urechi și dăi bice, amice!
De departe favorita mea era o muncă de detaliu: aveam o salcie lipită de fântăna din mijlocul curții, care era cel mai înalt arbore în tot satul. Petreceam de două ori pe vară timp să o tund ca pe un gard viu. Foloseam cuțitul sau o seceră. Bineînțeles că aveam și ajutoare penate cu două picioare: care se bucurau de masa din carne de cărăbuș de mai. Cea mai mare împlinire era să îi fac poză cu camera VGA a telefonului Motorola care se desfăcea pe jumătate.
După salcie, treceam la aranjatul tufei-măr japonez, de lângă afumătoare. Cele două ofereau umbră găinuțelor cântărețe.
Cu foarfeca de vie m-am împrietenit atunci când bunica mi-a recomandat să tăi vlăstarii de liliac violet. Era o treabă grea, deoarece era nevoie să stau aplecat. M-am adaptat, aducând două boxe de calculator pe terasa din spate, cea plină de ceapă care se relaxa la uscat. Ele erau conectate la un MP3-player cilindric și lucios în care încăpeau 8 piese. Îl puneam să repete sau să sară aleatoriu și astfel vecinii mei ascultau la volum maxim Dr Dre și Linkin Park.
După ce căldura înăbușitoare și bătăturile din palmă mă trimiteau în casă, mă răcoream cu un pahar de socată direct din sticla cea grea și groasă de pe soba de teracotă.
Eram împlinit când vedeam că bunica mea cea roșcată le prepara mâncare puilor de găină cu ajutprul frunzelor de păpădie pe care am strâns-o recent Mă amuzam cum atunci când o vedeau, ei veneau alergând și dând din aripi cântând. În fiecare generație aveam un pui mai blând și mai îndrăzneț care nu mai aștepta mâncarea, ci zbura, aterizând în blidul ținut de ea. O dată stabilizat, se îmbuiba cu amestecul de mălai, ceapă verde și ou fiert.
Legat de mâncare, le mai dădeam grăunțe la găini, fapt care o înfuria pe bunica. Motivul era că nu spuneam că le dădusem deja, prin urmare ele mâncau de două ori. După ce le vedea grase, îmi spunea să nu le mai dau și eu că la finalul verii se fac cât scroafele și că nu mai avem loc să le tăiem de Crăciun. Era o bucurie nemărginită atunci când le duceam găleata de resturi, al cărui clănțănit ritmic al mânerului îl reținuseră. Cum auzau scârțăitul veneau în goana mare, ca apucatele, ca să prindă primele cojile de ou bogate în calciu. Bineînțeles că prima care punea ciocul pe el fugea cu el în gură, urmărită îndeaproape de suratele ei înfometate.
Restul timpului mi-l petreceam citind cărți virtuale de pe ghidușia inteligentă și minimalistă numită Kindle, sau mă uitam la televizorul care avea douăzeci de canale prin satelit. Era o liniște dulce, abundentă, care avea gust de mere tărcate, pere dulci din părul plantat de bunicul, zmeură cu gust minunat, dar și coacăze cu gust acrișor-ferat. Când mă aventuram printre merii din grădina din spatele curții, care avea sute de metri lungime, luam coșul de nuiele și o coadă de mătură. Deoarece nu aveam garduri, câinii vecinilor erau destul de periculoși, iar prin iarba înaltă nu se vedeau așa bine. Unealta mă ajuta și la păruitul merelor care îmi plăceau. Soiul era văratec: verde când era necopt, alb când era numai bun de mâncat și galben cu gust grisat când se cocea. Erau de o finețe incredibilă. Dacă le strângeai mai tare, rămâneau brune urmele ovale de la amprente.
Distracția cea mai mare era cu bicicleta cea albastră cu gri, deoarece mă mir cum de mai ținea, având cam cincisprezece ani. Mai mult petreceam reparând la ea, iar deseori când terminam nu mai aveam chef să o scot și la plimbare. Totuși, așa era pregătită de următoarea plecare. O luam mai ales când nu mai suportam certurile dintre mama și bunica. Mergeam în locul meu de liniște, pe un drum județean plin de plopi, relaxându-mă pe un cap de pod alb al unor foste canale de irigații transformate în stufăriș.
Seara era cu adevărat minunată: căldura verilor în care nici la ora nouă și jumătate nu era încă noapte, atunci când cu ajutorul câinelui legat pe sârma cea lungă era nevoie să alerg puii bezmetici care nu voiau să se ducă la culcare. Apoi, în grajd strângeam ouăle de pe cuibare, spre disperarea cloștelor clandestine care mă ciocăneau cu spor deoarece îndrăznisem să vin la furat. Apoi treceam la numărat de găini. Felul cum stăteau pe scândurile paralele de lemn îmi amintea de un portativ de la ora de muzică. Mă întindeam spre fiecare și verificam cât au mâncat, cercetând gușa.
Mă fascinau în simplitatea lor, deși aveau o inteligență muzicală. Aveam „conversații profunde”.
Eu le spuneam „co-co-co”, iar ele răspundeau cântând la fel de fericite ca păsărelele din copaci. În funcție de sezon, le aduceam să deguste înainte de culcare: struguri, corcodușe galbene sau muguri cruzi de salcie. La fel ca orice animal, simțeau intenția și răspuneau la mângăieri, exact ca pisicile. Apropo, când vreuna mă urmărea în grajd, cocoșul dădea tonul de alarmă, așa că toate găinile concertau gălăgios. Degeaba încercam să le conving că ceea ce văzuseră nu era un șobolan. Era ca mecanismul de fisiune nucleară, în care un neutron se ciocnea de altul, care se ciocenea de altul și astfel se pornea o reacție în lanț, în care toți erau agitați.
La plecare puneam lacătul și mă îndreptam spre casă. Pe drum, poposeam pe banca din fața ei și mă uitam în sus, la stele. Fiind aproape de munte, se vedea Calea Lactee, în timp ce greierii se auzeau continuu din grădină, acoperiți uneori de câte o mașină care gonea pe șosea.
De departe cel mai fericit moment era dimineața de vară, în care mă trezeam fără grijile din facultate, cu ajutorul unui cocoș care cânta surd dintr-o gospodărie învecinată. Urma întinsul incomplet în patul al cărui arcuri trosneau. Patul din dormitor era pe modelul străbunicilor, având doar 1,7m. Pentru mine, care ajusnesem deja la 1.85m era o provocare. Pe măsură ce se apropia ora micului dejun, mirosul de ulei prăjit de ochiuri sau ficat de pui pătrundea pe sub uși și îmi inunda nările, iar anticiparea gustului suculent al roșiilor de grădină sau de melegar era pur și simplu divin.
Reușeam să-mi înving lenea, târându-mi picioarele până la masă, trăgeam scaunul de sub masă și deseori descopeream câte un blănos gri care dormea pe perna rotundă, multicoloră și groasă.
Afurisitul nici nu se clintea. Era nevoie de multă muncă de convingere din partea mea. Dacă nu le convingeam eu la timp, bunica lua pliciul și le scotea afară și dând vina pe mine că „Eu le-am învățat așa”. Alte torcăcioase negre, cu ochi verzi și mai mult bun simț dădeau târcoale printre picioarele mele, doar-doar le-ar pica ceva gustos din farfuria mea.
În timpul studenției, o parte din mine de abia aștepta vacanța de vară în care să pot face lucruri ca acelea de mai sus, în tihnă și în ritmul sufletului meu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu