Recenzie de carte - Anam Cara

Oare ce inseamnă o carte bună? Care este acel detaliu care o diferențiază de restul?

Poate fi modul în care este scrisă, acțiunea cea dinamică, personajele credibile sau altceva.

Filozofând cu un prieten, am ajuns la concluzia că oriunde deschizi o carte bună, ea iți oferă un răspuns la cel putin o întrebare care te macină.

O altă variantă ar fi: Pe care carte din biblioteca ta ai salva-o de la un incendiu?

Eu cu siguranță aș salva-o pe aceasta.

“Anam Cara” de John O Donohue este o carte spirituală, profundă.  Este denumită Cartea Magică a Ințelepciunii Celtice. 

Nu este o carte pe care să o citești la foc automat, ci e rost de stat și cugetat.

Anam Cara inseamnă Suflet Prieten, fiind o lucrare despre prietenie - Prietenia cu tine însuți.

De aici am aflat că celții erau mai apropiați de natură decat oamenii zilelor noastre.  Astfel cartea abordează teme obisnuite precum munca, simțurile si bătrânețea, recadrându-le într-o maniera ințeleaptă. Până și moartea capătă o conotație sublimă și senină.

Mi-a placut limbajul prietenos si poveștile ilustrate cu măiestrie, iar când incepeam sa ma prind de ritmul ei, aparea o scurtă poezie care mă mișca în mod profund.

Având o minte muzicală, am rezonat cel mai mult cu subcapitolul referitor la muzică. Acolo am aflat că primele sunete auzite de noi sunt bataile inimii mamei, iar acest lucru ar explica legătura noastră cu instrumentele de percuție.

Incă o idee -  cu urechile noastre putem asculta creația divină.– de ex: păsările.

Parafrazându-l pe marele dirijor Sergiu Celibidache:  Noi nu creem muzica, ci creem condițiile necesare pentru ca aceasta să poată aparea.

 

Din punct de vedere tehnic, mi-a placut impărțirea pe subcapitole, fiecare având intre una și patru pagini, fapt care ajută la reflecție.

 

Dacă te-am facut curios cu privire la viziunea celtică asupra lumii, a vietii si a prieteniei, iti recomand sa consulți această minunată carte!

joacă pe claviatură

Cum stăteam eu liniștit la masă și îmi mâncam fisticul de dimineață, am ales sa fac ceva diferit. Am deschis aplicația „Mini Piano Lite”, si am inceput sa ma joc pe claviatura virtuală.

Dupa cateva incercari a câte 4-5 note înlănțuite, am avut un moment de sclipire. M-am oprit.

Am reluat ultimele trei note, iară și iară. La scurt timp, urmatoarele unspreceze au curs natural.

Nu mai cantasem la pian pana acum, dar urechea mea e vie.

Putem observa cum începe cu două note și se încheie cu aceleași doua note, în oglindă (ordine inversă). Un soi de palindrom. Așa se întâmplă și în povestea circulară a călătoriei eroului, în momentul în care după nenumărate aventuri, el se întoarce acasă.

M-a uimit că refrenele cântecelor sunt simple, jucăușe și frecvent cântate cu o singură mână.

Secvența încape într-o mână, și e aici:

A3 C4 E4 / D4 C4 A3

A3 C4 E4 E4 / E4 D4 C4 A3

Indiciul este: Erou din Universul Marvel.

BONUS: 

Pentru cei care vor o să reproducă o binecunoscută piesă din 2001, aici e secvența.

E4 B4 / B4 A4 B4 /
A4 G4 A4 /A4 G4 E4 G4 E4

Dupa ultimul E4, melodia se continua cu B4 într-un ciclu infinit ;)

Trei povestiri cu și despre pacienți

Era anul 2015,  primul an de rezidențiat pe recuperare-balneologie.

Alături de domnișoara doctor cea scundă și brunetă am avut parte de povești inedite cu și despre pacienți.

Pacientul „recuperat”

Într-o zi de primavară, pe la ora douăsprezece, cineva bătu de trei ori la ușa cabinetului ei. Era domnul îmbrăcat complet în mov de la serviciul de pază, însoțit de un alt domn,aflat în spatele lui, îmbrăcat într-o pijama albastră cu pătrate galbene.

„Doamna doctor, îl cunoașteți pe acest om?”

Ea, uimită: „Da, bineînțeles. E pacientul meu, Sălcior Gheorghe.”

„Tocmai l-am găsit umblând bezmetic prin curte. Vi-l las aici.”

Domnul cel cărunt, tuns scurt cu nas mare, făcu doi pași și se așeză pe masa albă de consultație. Bătea o lumină albă-orbitoare din spatele lui. Era transpirat datorită agitației și a căldurii de afară.

„Ce-ați pățit, domnule?”

El începu să-și dea drumul la limbariță.

„Să vedeți domnisoara doctor dragă! Nu eu sunt de vină. Ca de obicei, era asistenta. Aia cu păr lung blond, prins în coadă. O știți dvs.”

„Nu cred, dar hai să auzim.”

El își drese vocea:

„M-am întors de la proceduri pe la ora zece, înaintea pauzei.  M-am pus în pat, că mai aveam incă două. Fișa de proceduri am pus-o pe pervazul geamului, iar fiind cald și mirosind urât în salon, am deschis geamul larg.
Când mă pregăteam să plec la proceduri, asistenta aceea intră hotărâtă pe ușă, deschizând-o larg. No, ce să vezi? Fișa mea de proceduri zbură pe geam. De o oră o caut prin curtea aceea enormă.”

Ea, se rezemă pe coate și își puse mâinile în cap:

„Vaai, dle. Sălcior. V-am scris acum o săptămână procedurile. Știți că acele proceduri sunt baza tratamentului nostru. ȘI erau șapte la număr!  De unde să visez eu ce v-am scris și unde vi le-am pus pe fiecare?”

Aproape o jumătate de oră am stat să ne gândim toți trei, judecând după unde își amintea dânsul că a fost. Studiind itinerariul din baza de tratament, și numărul ușilor pe care și le amintea parțial, am reușit să rescriem o fișă nouă. 

Cine a zis că medicina e muncă de detectiv, mare dreptate a avut!

Așa paciente să tot ai

Era o zi toridă de vară, iar noi aveam o internare de zi.

Pacienta venise. Era o doamnă căruntă, la aproximativ 60 de ani, mică, simpatică foc și undeva la 45 de kilograme. Noi o îndrumăm înspre consulturi și investigații, ea fiind însoțită de foaia ei de internare de zi.

Calculasem că  durata examinărilor ar fi aproximativ trei ore, iar încă o oră ar dura scrierea biletului de ieșire. Pacienta era iute de picior, deci totul bine până aici.

O așteptam deci, pe la ora 11-12.

Nu venise.

Ora 12:35. Deja începuserăm a ne panica. Noroc că în foaia virtuală a ei figura un număr de telefon.

Sunăm o dată, sunăm a doua oară, și de încă cinci ori, să știm o treabă. Cu fiecare apel, domnișoara noastră dragă bătea cu degetele pe masă și se încrunta din ce în ce mai tare. Aveam emoții pentru pacientă, nu referitor la ce a pățit, ci la ce-ar putea păți.

Sunt trimis în recunoaștere, în ditamai spitalul cu 8 etaje, prin toate locurile în care fusese programată. Mă-ntorc în jumătate de oră,  fără nici o pistă.  Așa se ajunge un detectiv bun :P.

Oare pacienta plecase acasă? Nu oricum, ci cu totul: Card de sănătate, card de identitate, și cu foaia de observație.

Tensiunea creștea vertiginos, iar pe noi doi ne durea capul, dar căldura nu ne ajuta.

Dacă îi se făcuse rău? 

Nici ideea de a figura și la UPU cu o foaie nu ne încânta. Existaseră cazuri izolate cu ani în urmă, în care pacienții plecaseră acasă în wekend și a dat mașina peste ei, dar din fericire nimeni dintre doctorii de atunci nu fusese închis. Avuseseră noroc că nu s-a soldat și cu decese.

Telefonul doamnei doctor deja înregistra 28 de apeluri către acel număr. Nu sunaserăm la poliție. Încă.

Era în plan să zbor cu ajutorul unui taxi la domiciliul dânsei. Nu de alta, dar pentru binele pacientei, era de preferat să mă duc eu, decât domnișoara doctor. :D

La ora 13:55 fix, la ușa cabinetului  bătu cineva de două ori.  Era doamna cu pricina, fleașcă de transpirată și cu încălțările murdare.

Doamna doctor tună și fulgeră preț de cinci minute. După ce se mai liniști, ceru explicații.

Pacienta începu a se apăra:

 „Am plecat că am rezolvat repede. Doctorii cei tinerei au fost simpatici și cu mult spor la muncă.

Din moment ce aveam niște timp liber, am plecat la cimitir, aproape, pe Calea Turzii.”

Un pumn bătu în masă : „LA CIMITIR? LA PATRUZECI DE GRADE LA SOARE?!”

„Mi-am pus pălăria cea galbenă, ce credeți? :D ”, se lăudă mândră doamna.

„Nu aveți nici o scuză! Era să sunăm la autorități, și să riscăm a ne face de râs. Vă dați seama ce ați fi putut păți?  V-am și sunat de patruzeci de ori. Domnul doctor e aici de față, poate să confirme.

 „De ce nu ați răspuns?”

„Păi, știți, mobilul e nou și eu nu aveam unde să mă spăl de la plivit.”

Coordonatoarea își dădu ochii peste cap: „Vaaai...! ȘI totuși DE CE AȚI PLECAT?!”

„Eu am venit pe la 12, dar am văzut pe ușa de la asistente un afiș pe care scria „Biletele de ieșire se dau doar după ora 14:00””

„Stimată doamnă... Acela era un anunț pentru cei internați. Dvs. sunteți cu regim special. Când sunteți gata, vă și externăm. În fine, dați foaia și cardul.”

În mai puțin de o oră, pacienta plecă însoțită de biletul de ieșire, și cu promisiunea că pe la noi nu va mai trece.

Supriza din salon

Într-o zi de toamnă, cu ceva timp după sfărșitul programului, intru îmbrăcat în haine de stradă în salonul domnilor pentru a da unuia dintre ei un rezultat mult așteaptat, care doar ce venise.

Cei patru pacienți, cu vârste cuprinse între 55-70 de ani, stăteau după ușă, câte doi pe-un pat și jucau pe masă o tură dede cărți. Erau cărți maghiare.

 Activez mutra de serios, trec de ei, îndreptându-mă înspre geam. Cu coada ochiului îi văd cum rămân mască și dosesc încet mâna de cărți.

Mă întorc. Ei aveau deja mutra de inculpați.

Unul mai răsărit spuse: „ Vă rog, domnule rezident, nu ne spuneți la dra. Dr că se supără și nu ne mai primește”.

„Ce jucați, domnilor?”

„C-Cruce”, se bâlbăii altul.

Zâmbesc: „Toate pauzele din liceu le-am umplut cu acest joc. Ați făcut o alegere înțeleaptă.”

Toți se relaxaseră.

„Și totuși, vă recomand să continuați a vă juca doar după ora 15:00, și nu vor fi probleme.”

Îi dau rezultatul unuia dintre ei și plec împăcat acasă.

Reflecțiile Necuvântătoarelor

În urmă cu cinci ani mi-am schimbat destinul. Trecusem de pe chirurgie pe medicală. Nu știam cum merge treaba în locul acela, și mă confruntam cu mari așteptări deoarece mai fusesem novice cu un an înainte. Da, dar în altă locație,cu alte îndatoriri.

Aveam mai multe foi, mai mulți pacienți și totul era mai detaliat și mai teoretic. Nu suportam nici atunci rutina, și asta o confirma și profilul psihologic DISC.

„Trăiam” cumva acele câteva ore între serviciu și somnul nocturn.

Visam zilnic. La pisicile bunicii mele, cele cu care am crescut. La puii cei gălăgioși și găinile cele pufoase care îmi imitau sunetele și cântau fericite mai departe.
Mai visam liniștea și simplitatea gospodăriei celei enorme, care, prin comparație, avea cu mult mai puține responsabilități.

Îmi imaginam cum ar fi fost să fi dat admiterea la facultatea de medicină veterinară.

Poate mi-ar fi fost mai bine.  Totuși, nu puteam să văd cum moare o găină, dar nici un cocoș. Când eram mic aveam în fiecare an un cocoș preferat, pe care îl îmblânzisem. Bunica nu avea voie să îl taie. 

Cel mai mult îmi plăcea seara, când mergeam în grajd să le închid. Fie le dădeam muguri din salcia aflată lângă fântâna rotundă de beton, fie le dădeam struguri copți.

 Îmi plăcea să le privesc în simplitatea lor, să le cânt două-trei note și să le aud cum mă imită fericite. Le număram, pentru a verifica dacă vreuna nu a rămas pe afară. Le mai verificam gușile pentru a stabili dacă mâncaseră suficient.

 Erau asemănătoare pisicilor și puteau fi mângâiate și imblânzite. Ca să nu mai spun că au fost primul meu auditoriu, înainte să mă apuc de vorbit în public.


***

Cu ajutorul găinilor am ajuns să descopăr multe.

Haide să îți povestesc cum se poate explica procesul de fisiune nucleară dintr-o centrală atomică, având ca material de studiu găinile din grajd.

Atunci când se sperie de pisică sau de șobolani, una dintre găini începe: „Cot-cot-cot-cot”.

„Cotcodaaac”, spune alta.

Prima continuă  cu formula completă „Cotcodaaac”, până când cea de-a treia o imită.
La scurt timp, tot grajdul ajunge a cotcodăci de mama focului.

La fel, procesul de fisiune nucleară implică mobilizarea unui singur neutron, care se izbește de un alt neutron, activându-l și creând energie. Cel de-al doilea se izbește de al treilea și așa mai departe, urmând exemplul ornitologic de mai sus.

***

Cu mult drag îmi aminteam de o găină neagră și supărată. Nu avea mai mult de un an, iar eu nu mai mult de nouă. Simpatica mea înaripată era palidă și apatică.
Găinile, atunci când se simt bine și sunt sănătoase, au energie, și se vede culoarea roșu-aprins la nivelul crestei sau mărgelelor. Când nu, e un semnal de alarmă.

Bunica m-a anunțat că o va tăia a doua zi.

Văzând inevitabilul, am luat o decizie. Nu s-a opus deloc atunci când am prins-o, iar din inocența mea copilărească, i-am făcut un tur privat al întregii gospodării. Am început să alerg cu ea în mână, explicându-i toate obiectivele ca un ghid turistic profesionist.

 Avea asigurat cel mai bun loc, pentru o experiență de neuitat. În mintea mea, ea devenise prima găină zburătoare. O super-găină propulsată de ATP-ul (energia vie) a copilului Horațiu. :D

***

Referitor la ce situația de mai sus fusesem anunțat, dar ce s-a produs într-o după- amiază din luna martie 2015, mi-a întrecut orice așteptare.

Era ora 17:30.  

Nu îmi venea să cred că terminasem așa de repede. De fapt știam de ce am tras așa de tare. Luasem locul 3 la Karaoke acum o lună și astăzi se ținea următoarea etapă. Mă bucurasem data trecută de prezența Nataliei, care mă susținuse, dar acum, din păcate nu mai putea, fiind reținută și ea la serviciu.

Mă schimb de halat, îmi iau ghiozdanul în spate și cobor într-un suflet dealul, pe strada Pasteur.  Când ajung vis-a-vis de gardul verde al Grădinii Botanice observ un cățel crem cu brun, de talie mică spre medie, metis, care era grozav de supărat.

Stătea pe trotuar, rezemat în forță pe picioarele din față, iar cele din spate stăteau adunate. Îl chem cu mine, dar el nu se mișcă. Avea ochii mari și abia respira. Lăbuțele din față îi tremurau.

 Începusem să mă panichez. M-am simțit neputincios.

(„Ce să fac? Nu mă pricep la câini.”)

O sun degrabă pe Natalia. Primise vestea mai grav decât mine. Îmi spuse să-l iau pe sus și să-l duc la un veterinar.

(„Dar unde să găsesc unul în apropiere?”)

Doar ce închisesem și îndată sosi o asistentă de la alt etaj al Spitalului de Recuperare, care își scosese copilul de la grădiniță. Părul cel scurt și prins în coadă avea o culoare morcovie. Era corpolentă, cu păr scurt și purta o geacă de piele maronie.  Discutăm situația și îmi dă un număr de telefon al unui medic veterinar.

Îl sun:  „Alo, domnule doctor, sunt și eu medic, dar de pensionari. Am aici un pacient de-al dvs. care suflă greu. Îmi dau seama că nu se poate mișca. Ce pot să îi fac?”

O voce flegmatică și sacadată îmi răspunse : „Bine. Stați acolo, vă rog. Mă sui în mașină și vin. În maximum 20 de minute, că e trafic.”

„Noi trebuie să mergem, că lui Cosminuș îi este foame... Vă descucați?”, spuse îngrijorată asistenta.

„E OK” , oftez eu „Mergeți liniștiți.”

Văd că trec 10 minute și câinele încerca să se miște, dar doar se târâia. Picioarele din spate nu îl ascultau. Sun iarăși.

„Dle Dr! Pacientul suflă greu. E o respirație accelerată, superficială, chinuită. Nu poate sta pe picioarele din spate. Mai aveți mult?”

„S-ar putea să-l fi lovit o mașină la picioarele din spate.  La cum spuneți cred că pierde sânge pe undeva. Sunt tot în trafic. E groaznic aici. În ritmul acesta mai fac o jumătate de oră bună!”

Starea lui se înrăutățea de la minut la minut. L-am strigat. I-am fluturat mâna prin fața ochilor.

Nimic. Nu mai răspundea la stimuli externi.

Sun și a treia oară, dar de data aceasta nu îmi răspunde.

Mă enervez. Iar nu știam ce să fac. Îmi dau ochii peste cap. Când ochii îmi reveniseră la nivelul solului, mă cuprinseră valuri de fiori reci.

Cățelul stătea întins pe dreapta și nu mai mișca. Doar vântul îi voala fin blănița de pe coaste. Nu îi pot uita privirea fixă și acel rînjet hidos.

„Alo, domnule doctor...”

„Cinci minute mai am!” , sări el pripit.

„Nu mai veniți. Pacientul... nu a supraviețuit.”

La ultima replică mă înecam în sughițuri și în lacrimi. Acestea au continuat tot drumul până acasă.  Nu mai ajunsesem în acea seară la karaoke.

Libertate la pungă

La ce să visezi în perioada acesta, dacă nu la o formă sau alta de libertate?

Se spune că avem doar trei arome pe care nu le putem refuza, din motive de evoluție a speciei:

Sărat, gras și dulce. Toate sunt rare în natură și/sau pe parcursul anului.

De regulă prefer dulciurile (ciocolata, în special cu aromă de cafea), dar azi am luat o pungă de semințe de floarea soarelui. Îmi amintesc în anii copilăriei mele bărbați invitați de tata în sufragerie, care le crăpau de zor, în fața meciului de la televizor.

Doar 2007, în primul an de facultate am prins gustul lor.  Aveam doi colegi olteni, pentru care acele chestiuni sărate reprezentau aurul negru.

Îmi amintesc cun ne strângeam la unul dintre ei în camera de cămin și le spărgeam la foc automat.  Sorin, cel mai înalt și brunet ne-a arătat stilul lui Mărgelatu de a sparge semințe. Ținea una între incisivi și o crăpa, apoi o scotea afară prin lateral, cu o mutră plată, super cool. A obținut respectul și aprobarea celui scund, zis dupa numele de familie „Albu”. Acesta avea păr blond, cu ochi verzi, și privire fixă care umbla mereu cu  buletinul la el, deoarece nu arăta nici la chip mai mult de 13 ani.

***

Sorin și cu mine eram de regulă nedespărțiți.  După un concert de a lui Johnny Raducanu, ne-a prins gripa pe toți. Două camere de oameni suferinzi. Colegul lui de cameră, Costel, și cu mine ne-am tratat clasic, dar Sorin avea altă abordare, mai naturistă.
 Într-o dimineață am așteptat după el să își răcească ceaiul de ceapă roșie. Am alergat și inhalat în mod precipitat aerul cel răcoros al dimineții, cu ghiozdanele pline în cârcă, doar-doar să ajungem la seminarul de anatomie.

Când intrasem pe ușă, domnul doctor cel grizoant și tuns la zero, cu nas mare și cu halat moale roșu tocmai se așeza la masă. Grupa noastră era în capătul unei săli enorme.

Ajungem la masa cu pricina.

„Domnilor. Afară!”, spuse el sec.

„Dar-dar”, se scăpă Sorin.

„Ce temă am avut de pregătit pentru astăzi?”

„Tema de data trecută :D”, rânji eu inocent.

„CA-RE ES-TE...”

„Planta”. 

>pauză dramatică<

„Plantă ești tu, domnule coleg. Și plantele staau...”

„Afară...”, am răspuns resemnați deodată.

Noi doi eram liberi. Nu ne-am dorit, dar am primit, sșa că ne-am dus la magazin să luăm ceva pentru a sărbători. Te las pe tine să ghicești cum.

***

După două zile, lucrurile au luat o altă întorsătură.

 În acea după amiază, eram la Sorin în cameră. Stăteam așezați pe pat, vis-a vis unii de alții și suflam mucii toți trei, dar pe rând.
Neinspirat fiind, colegul nostru își pusese hainele la muiat într-un lighean albastru deschis. El se afla pe jos, lipit de coșul de gunoi cel roșu.

Văzând cu încetinitorul cum șervețelul meu alb cu dungi galbene de verzi aterizează liniștit între haine, aud:

„Bă firi-ai a dracu` de IDIOT!”

Eu am mă aruncasem pe o parte, și rămăsem acolo imobilizat de atâta râs.

„IEȘI AFARĂ!”

Ușa se trântise.

O săptămână nu mai vorbise cu mine. Mai nasol era că îmi era coleg de grupă. Vineri seara nu am mai suportat și am mers la el, cu o pungă mare de semințe.

El se blocă la calculator, făcu ochii mari și exclamă, plin de speranță:

„SEEE-MIIN-ȚEE!”

Redevenisem prieteni la cataramă.

***

În sesiunea de vară, într-o zi de luni la ora 14:00 aveam examenul practic la informatică. Mai era jumătate de oră până la el.
Noi trei eram încă la mine-n cameră. Aveam geamurile larg deschise, și ne bucuram de căldura care venea de afară. Silviu  și cu mine stăteam pe pervazul cel alb, rezemați fiecare de geamurile de termopan. Pe trei scaune de PAL și fier suprapuse stătea Albu, cel scund.

Punga cea verde era pe pervaz, între noi doi.  Farfuria cu modelul scutului lui Captain America era ticsită de coji de semințe. Mai aveam puțin și clădeam un turn din Pisa.

Ora 13:35. Mă simt curios.

„Bă, mai mergem?”

„Haaide să mai stăm”, mormăi Silviu.

„E.”

Ora 13:45. Mă simt deja cu musca pe căciulă.

„Mamă ce bune îs. Mă ustură buzele de la sare, dar mai intră.
Totuși, nu mergem și noi?”

„Na.”

„Nu știu. Fac ce ziceți voi.”, spuse sec Albu.

La ora 13:53 o zbughirăm pe ușă. Urcatul de scări până la strada Hașdeu era un chin. Bătea un vânt cald, dar uscat.

Ajunsesem la timp, dar cu ce scop?

În acea zi, toți trei am picat. Mai bine stăteam să terminăm punga. Așa aproape eram…

***

În anul doi de facultate, Silviu și Costel s-au mutat în căminul de vizavi.

 Un cămin plin de oameni hotărâți, care atrăgeau Poliția destul de des. Nu am mai avut tragere de inimă să crăp vreo sămânță până în primăvară, când l-am cunoscut pe Cristi, care stătea la capătul palierului. Un individ brunet, mediu de statură, cu ochelari și serios… până la proba contrarie. Trade Markurile lui erau tricoul cel vișiniu și cum purta părul: scurt și ridicat. Și să nu uit, datul ochilor peste cap când auzea ce minuni debitam.

Atunci, sămânța a încolțit și motivul pungii a dăinuit.

Adoram modul cum ieșeam și puneam două scaune care încăpeau la fix pe acel mic balcon, și crăpam semințe ore în șir. Nu vorbeam deloc. Nici nu cred că gândeam.  Doar ne bucuram de acele simple crănțăneli. Ore în șir, până nu îmi mai simțeam buzele, sau până mi se irita limba de nici nu mai puteam articula  consoanele „R” sau „L”.

Libertatea mea de acum 10 ani avea ca simbol o pungă de semințe. În această seară aleg să sparg vreo două-trei în amintirea frumuseții vieții de student.

                                                 **    *    **

Eliberarea (echilibrarea) masculinului

Se spune că suntem pe atat de bolnavi pe cate secrete tinem ascunse in noi.

Am primit o inspiratie referitor la aprecierea persoanelor din jur. M-am gandit ca fiecare fiinta are nevoie sa fie apreciata, si sa ii se recunoasca nevoile.

Pana si o musca vitezomana are nevoi primare:

De noutate, de a explora, atunci cand zboara hai-hui.
De a se hrani, cand viziteaza farfuria cu fructe.
De libertate, cand cauta lumina si se izbește frenetic de fereastră.

Deci nu e acolo pentru a te enerva. Doar daca ai așteptări.

Fiecare om are nevoie de a fi apreciat. Știm să apreciem femeile din jurul nostru, dar barbații?

Atunci când faci un compliment unui barbat cu o energie predominant masculina, se blochează. Nu o vede utila. Nu poate creea ceva cu ea. Astfel, trece mai departe.

Dar daca ar avea nevoie de apreciere și nu știu cum să o ceară?

Din punctul meu de vedere, cand oferi apreciere sinceră unui barbat, ii lași posibilitatea să își dezvolte femininul interior, iar acest lucru duce la o echilibrare a lui. dar E PERICULOS să fie COMPLET. Nu își va mai căuta jumătatea.

Nasolică.


***

Pentru a mă elibera, am decis instant să îi scriu tatălui meu. O persoană care are total altă  viziune și experiență de viață față de mine, față de care am așteptări, dar și reciproca e valabila.

Relația cu el e mai mult profesională. Înspre a face. Credem fiecare despre celălalt că e foarte ocupat și ajungem astfel să nu vorbim câteva săptămâni bune.

Mi se pare o inepție faptul că atâția ani învățăm cu ce sunt diferiți de noi oamenii din jurul nostru, dar nu ne oprim să ne gândim  ce ne face să fim asemănători.
Mă scuzați, aceste rare evenimente se numesc „Fii bun de sărbători, și de ziua persoanei.  Și cam atât. AJUNGE! ”

Cand din varii motive nu acceptam masculinitatea sau feminitatea din modelele timpurii ale vieții, pe acestea ajungem să le renegăm, toate acestea ducând la frustrare și lipsa sensului, într-un cuvânt rătăciri.

Totul a pornit vinerea aceasta de la jocul The Integration Game. Un joc necompetitiv, care ofera posibilitati grozave de autocunoastere, si de cunoastere a persoanelor din grup. L-am jucat de aprox o lună cu 40 de persoane, prin  online.

Cartea pe care am tras-o a fost  „  Trei lucruri pe care le apreciez la tatăl meu sunt ... ”

Mintea a zis inițial: „Nimic”

Totuși am săpat și am descoperit lucruri care ne plac amândurora, de exemplu.
1) Punctualitatea. Tata e mai german ca germanii.
2) Serviciul- A fi mereu de ajutor, mereu rapid, direct și nemijlocit.
3) Integritatea- se ține tot timpul de cuvânt.

Nu m-am oprit aici.

4) Umorul și modul cum interpretează personajele din bancuri.
5) Legat de anterioara: Bunătatea și abundența
6) Pasiunea pentru pisici și păsări (în cazul lui, de pradă)


Cu acestea și cu exemple clare ale celor de mai sus, cuplate cu nevoile mai frecvente și mai pregnante, i-am trimis 6 SMS înlănțuite și am așteptat, relaxat și eliberat.

După 15 minute, îmi răspunde cu nevoile sale, de care eu nu eram conștient.
Apoi, mi-a picat fața. Se spărsese conducta cu poze cu pisici și cu rățuște.

Sigur s-a simțit și el eliberat. E minunat când înveți despre tine, și le dai celor din jur apreciere. Poate au nevoie. dar nu știau cum să ceară.


***Ieri am vazut pe fundalul de la Zoom o poza a unui barbat cu o pisica in brate. I-am trimis gandurile mele. Ce vad la el. Bunatate, blandete.

Nu a raspuns. Vorba lui David Deida. "Iubirea pe care o oferim poate sa nu fie primita, dar asta nu inseamna ca ne vom opri din a o darui."


Se spune că suntem iubire. Dar o oferim într-o multitudine intraductibilă de feluri. Fiecare om face ce crede mai bine pentru el și pentru familia sa, la un moment dat.

Te invit să respectăm împreună asta, și vom face o nouă lume, mai armonioasă.

Cum ar fi daca nu am mai avea emotii?

Se spune ca exista sase emotii principale: 

Frica, Fericirea, Furia,
Supararea, Surprinderea, Dezgustul

Extract din filmul Equilibrium,o productie despre o distopie.
Una in care se distruge orice forma de arta si frumos, datorita fricii omului de a simti, pentru ca simturile duc la pareri, mai apoi la ura, si la un moment dat la razboaie.

Extract din clip.

"Then I am sorry"

"No, you are not. [...] it`s a vestigial word for a feeling you`ve never felt."

Un comentariu elocvent:

It's funny how Equilibrium is basically the three most famous dystopian future novels rolled into one.
You have the oppressive fascist environment of 1984.
You have the emotion-suppressing drug theme of Brave New World. And you have the book burning element of Fahrenheit 451.
It's as though Kurt Wimmer was writing the script and thought "A little of this.....a little of that.....throw in some gun fu and we're solid!"

Imi era dor sa il revad .