Reflecțiile Necuvântătoarelor

În urmă cu cinci ani mi-am schimbat destinul. Trecusem de pe chirurgie pe medicală. Nu știam cum merge treaba în locul acela, și mă confruntam cu mari așteptări deoarece mai fusesem novice cu un an înainte. Da, dar în altă locație,cu alte îndatoriri.

Aveam mai multe foi, mai mulți pacienți și totul era mai detaliat și mai teoretic. Nu suportam nici atunci rutina, și asta o confirma și profilul psihologic DISC.

„Trăiam” cumva acele câteva ore între serviciu și somnul nocturn.

Visam zilnic. La pisicile bunicii mele, cele cu care am crescut. La puii cei gălăgioși și găinile cele pufoase care îmi imitau sunetele și cântau fericite mai departe.
Mai visam liniștea și simplitatea gospodăriei celei enorme, care, prin comparație, avea cu mult mai puține responsabilități.

Îmi imaginam cum ar fi fost să fi dat admiterea la facultatea de medicină veterinară.

Poate mi-ar fi fost mai bine.  Totuși, nu puteam să văd cum moare o găină, dar nici un cocoș. Când eram mic aveam în fiecare an un cocoș preferat, pe care îl îmblânzisem. Bunica nu avea voie să îl taie. 

Cel mai mult îmi plăcea seara, când mergeam în grajd să le închid. Fie le dădeam muguri din salcia aflată lângă fântâna rotundă de beton, fie le dădeam struguri copți.

 Îmi plăcea să le privesc în simplitatea lor, să le cânt două-trei note și să le aud cum mă imită fericite. Le număram, pentru a verifica dacă vreuna nu a rămas pe afară. Le mai verificam gușile pentru a stabili dacă mâncaseră suficient.

 Erau asemănătoare pisicilor și puteau fi mângâiate și imblânzite. Ca să nu mai spun că au fost primul meu auditoriu, înainte să mă apuc de vorbit în public.


***

Cu ajutorul găinilor am ajuns să descopăr multe.

Haide să îți povestesc cum se poate explica procesul de fisiune nucleară dintr-o centrală atomică, având ca material de studiu găinile din grajd.

Atunci când se sperie de pisică sau de șobolani, una dintre găini începe: „Cot-cot-cot-cot”.

„Cotcodaaac”, spune alta.

Prima continuă  cu formula completă „Cotcodaaac”, până când cea de-a treia o imită.
La scurt timp, tot grajdul ajunge a cotcodăci de mama focului.

La fel, procesul de fisiune nucleară implică mobilizarea unui singur neutron, care se izbește de un alt neutron, activându-l și creând energie. Cel de-al doilea se izbește de al treilea și așa mai departe, urmând exemplul ornitologic de mai sus.

***

Cu mult drag îmi aminteam de o găină neagră și supărată. Nu avea mai mult de un an, iar eu nu mai mult de nouă. Simpatica mea înaripată era palidă și apatică.
Găinile, atunci când se simt bine și sunt sănătoase, au energie, și se vede culoarea roșu-aprins la nivelul crestei sau mărgelelor. Când nu, e un semnal de alarmă.

Bunica m-a anunțat că o va tăia a doua zi.

Văzând inevitabilul, am luat o decizie. Nu s-a opus deloc atunci când am prins-o, iar din inocența mea copilărească, i-am făcut un tur privat al întregii gospodării. Am început să alerg cu ea în mână, explicându-i toate obiectivele ca un ghid turistic profesionist.

 Avea asigurat cel mai bun loc, pentru o experiență de neuitat. În mintea mea, ea devenise prima găină zburătoare. O super-găină propulsată de ATP-ul (energia vie) a copilului Horațiu. :D

***

Referitor la ce situația de mai sus fusesem anunțat, dar ce s-a produs într-o după- amiază din luna martie 2015, mi-a întrecut orice așteptare.

Era ora 17:30.  

Nu îmi venea să cred că terminasem așa de repede. De fapt știam de ce am tras așa de tare. Luasem locul 3 la Karaoke acum o lună și astăzi se ținea următoarea etapă. Mă bucurasem data trecută de prezența Nataliei, care mă susținuse, dar acum, din păcate nu mai putea, fiind reținută și ea la serviciu.

Mă schimb de halat, îmi iau ghiozdanul în spate și cobor într-un suflet dealul, pe strada Pasteur.  Când ajung vis-a-vis de gardul verde al Grădinii Botanice observ un cățel crem cu brun, de talie mică spre medie, metis, care era grozav de supărat.

Stătea pe trotuar, rezemat în forță pe picioarele din față, iar cele din spate stăteau adunate. Îl chem cu mine, dar el nu se mișcă. Avea ochii mari și abia respira. Lăbuțele din față îi tremurau.

 Începusem să mă panichez. M-am simțit neputincios.

(„Ce să fac? Nu mă pricep la câini.”)

O sun degrabă pe Natalia. Primise vestea mai grav decât mine. Îmi spuse să-l iau pe sus și să-l duc la un veterinar.

(„Dar unde să găsesc unul în apropiere?”)

Doar ce închisesem și îndată sosi o asistentă de la alt etaj al Spitalului de Recuperare, care își scosese copilul de la grădiniță. Părul cel scurt și prins în coadă avea o culoare morcovie. Era corpolentă, cu păr scurt și purta o geacă de piele maronie.  Discutăm situația și îmi dă un număr de telefon al unui medic veterinar.

Îl sun:  „Alo, domnule doctor, sunt și eu medic, dar de pensionari. Am aici un pacient de-al dvs. care suflă greu. Îmi dau seama că nu se poate mișca. Ce pot să îi fac?”

O voce flegmatică și sacadată îmi răspunse : „Bine. Stați acolo, vă rog. Mă sui în mașină și vin. În maximum 20 de minute, că e trafic.”

„Noi trebuie să mergem, că lui Cosminuș îi este foame... Vă descucați?”, spuse îngrijorată asistenta.

„E OK” , oftez eu „Mergeți liniștiți.”

Văd că trec 10 minute și câinele încerca să se miște, dar doar se târâia. Picioarele din spate nu îl ascultau. Sun iarăși.

„Dle Dr! Pacientul suflă greu. E o respirație accelerată, superficială, chinuită. Nu poate sta pe picioarele din spate. Mai aveți mult?”

„S-ar putea să-l fi lovit o mașină la picioarele din spate.  La cum spuneți cred că pierde sânge pe undeva. Sunt tot în trafic. E groaznic aici. În ritmul acesta mai fac o jumătate de oră bună!”

Starea lui se înrăutățea de la minut la minut. L-am strigat. I-am fluturat mâna prin fața ochilor.

Nimic. Nu mai răspundea la stimuli externi.

Sun și a treia oară, dar de data aceasta nu îmi răspunde.

Mă enervez. Iar nu știam ce să fac. Îmi dau ochii peste cap. Când ochii îmi reveniseră la nivelul solului, mă cuprinseră valuri de fiori reci.

Cățelul stătea întins pe dreapta și nu mai mișca. Doar vântul îi voala fin blănița de pe coaste. Nu îi pot uita privirea fixă și acel rînjet hidos.

„Alo, domnule doctor...”

„Cinci minute mai am!” , sări el pripit.

„Nu mai veniți. Pacientul... nu a supraviețuit.”

La ultima replică mă înecam în sughițuri și în lacrimi. Acestea au continuat tot drumul până acasă.  Nu mai ajunsesem în acea seară la karaoke.