Speaker sau trainer?

Într-un weekend din luna ianuarie 2016 am participat la Predeal, unde aveam o misiune specială, de ofițer. Am acceptat să livrez primul meu training la un bootcamp. Până atunci avusesem aprox. opt discursuri oficiale. Diferența dintre vorbitor și trainer este implicarea audienței și concentrarea asupra predării informației de calitate, mai exact „Cu ce rămâne publicul după training?” Am aflat cu amar că nu mai era despre mine totul... Nu am fost singur, ci împreună cu asociatul meu, Dan Humă. Vineri seara, în timp ce colegii noștri au continuat să joace board games sau „Mafia”, noi am rămas în hol, pe niște fotolii de piele și ne-am împărțit materia în două.

A doua zi dimineață, trainingul l-am ținut într-o sală compactă, dintr-o clădire mică din curtea hotelului. Era de fapt o sală de mese. Amândoi, gătiți în cămăși, cu pantaloni groși de iarnă și pantofi lustruiți, am aranjat sala cu scaune și am lipit foile de flipchart pe geamuri. Surpriza a fost când ușa principală era închisă, iar cheia de negăsit. Astfel, a fost nevoie să stau în fața celei din lateral, pentru a primi invitații, avertizându-i să fie precauți, din cauza potecii înghețate. I-am primit fix prin bucătărie, care a fost un plus pentru originalitate.

Prezentarea a avut în jur de douăzeci de persoane, și a decurs natural. În timp ce Dan avea partea lui de leadership, luând întrebările publicului, eu le notam pe un flipchart. Apoi am schimbat. Ca traineri cu conținut destul de nou în Toastmasters, aveam doar câteva din răspunsuri, dar partea bună era că aveam acolo alți foști sergenți și încă o categorie „grozavă”. Chiar dacă tindea să monopolizeze discuția, am intervenit, invocând motivul încadrării în timp.

În acea zi noi nu doar am livrat un training, ci și am fost sergenți, care am condus prin exemplul personal (aranjarea sălii și primirea invitaților).

Mulțumesc TM pentru oportunitățile de dezvoltare de-a dreptul surprinzătoare!

Ce mai faci?

Aceasta a fost mereu o întrebare care simt că denotă mai mult dezinteres și lipsă de originalitate... Prefer varianta „Cum ești?”, care este una deschisă și măcar instigă la o emoție trăită frecvent în ultima vreme.

Când mă întâlneam cu un vecin, în loc de această întrebare era presiunea de a demonstra ceva, deoarece „Ești din familie bună. Trebuie încontinuu să fii extraordinar și astfel să ne faci mândri.”
Există mulți cu fobii de câini, sau de șerpi/păianjeni. Unii au fobia de păsări.
Nu cred că fobia de vecini e reală, dar eu evitam ani de-a rândul vreo conversație cu ei. Urmăream să nu fie nimeni în scară pentru a nu mă întâlni cu ei și cu acea întrebare.
Doar azi mi-am dat seama că de fapt fugeam de presiune și/sau de responsabilitatea de a fi unicul fiu al unei familii cunoscute. Nu e de mirare că am ales să mă distrez cu copii și adolescenții simpli, care nu se uitau ce mașină ai, sau ce băutură spirtoasă scumpă îți permiți.

Revenind la întrebarea „Ce mai faci?”, frecvent mă întreb dacă să mă refer la momentul de față (ce se vede că fac) sau în general. Dacă o dau pe stoicisme aud mai degrabă: 

”Ce mai alegi să faci tu când îți este greu?”

***

Recent am discutat cu o fostă colegă de liceu, care m-a lovit cu acele trei cuvinte. 
„Complicată întrebare”, îi răspund, căutând mai mult timp de gândire.
„Te-am băgat în ceață :D”
„Nicidecum. Tocmai m-ai inspirat.”

Dornic să îi răspund într-un mod original, am mers în stil exhaustiv:

1.În afara serviciului îmi găsesc sensul prin artă. Îmi dau voie să visez.

2.Găsesc armonia prin păstrarea comunicării bune cu mine.

3.Conduc membri TM spre obiectivele lor, împlinindu-mi nevoia de contribuție socială.

4.Sunt Co-Creator de Cerc, ținând spații pentru vulnerabilitate prin Integration Game.

5.Creez cu mâinile diverse de la decorațiuni până la instrumente de percuție, în timp ce

6.Ascult podcasturi sau informații de calitate de pe canalele de Youtube.

7.Hrănesc păsările micuțe iarna și frecvent pisicile din proximitatea mea.

8.Practic iertarea, recunoștiința și acceptarea față de părțilme mele necunoscute.

9. Îmi asum evoluția, cerând mai mult de la mine, și mai puțin de la cei din jur.

10. Caut să sfințesc locul pe unde merg cu pașii și cu prezența mea.

Ia cu pită! Nici nu ai idee câte am făcut doar ca să mă simt suficient!!!

Răspunsul ei: „Observ că te-am inspirat :) Pare că stai bine în general. Ești un luptător.”

„Printre alte roluri asumate și neasumate”

***

Pentru cei pasiv-agresivi, și cu un fin umor negru, am un video potrivit: 

Owning my hair

This post was inspired by an Integration Game session last week, that I hosted for some ladies.
On the red card that I have drawn was written something about appreciation. I chose the dark side of it, meaning envy. I told the one with the longest, blackest and prettiest hair that I was envious of it.

All three of them started laughing uncontrollably. Eventually, they cooled down.
I continued as a Leo, by joking about not being a full fetched diva without that long hair that I could flick and play with as seen in the movies. The one with glasses suggested that I get a wig, because hair transplant is not cheap. 

I kept thinking about it for several days after the game:
"But what is envy?  Wanting something that you couldn`t have.

I accidentally stumbled upon one of the roots of unacceptance.

Flashback from the past

When I was in my gymnasium years, I was the odd one. The fattest in the classroom, that was constantly made fun of. Later, in high school, word was out I was not only the chubbiest, but also the hairiest. Those were two odd traits I had to deal with.

In my first year of university, I met Vlad in the dorm where I was staying. This future pharmacist was from Moldavia and had a fit  Russian-type body, a serious look on his face, and shaved head. One day, he smiled and told me something that still brings tears to my eyes:

"Hey, man, do not worry. You look good. Fat and hairy. If you were like a stick and hairy, well, that would be another story. We guys, we need to be like this. It`s in our genes. The strongest ones."

For the first time, I felt understood. 

***

Some years passed and I felt subliminal messages from the fashion industry reinforcing my belief that I am not enough. Somehow I needed to shave all of it and not be myself. My family didn`t help either, because they were surfing the trends. 

In my longest relationship, my ex-girlfriend had a firm suggestion in the beginning of our first summer. She wouldn`t go to the beach unless I shaved all my hair. I negotiated and cut off the excess hair with an electric hair cutter. The good part is that she liked the goatee that I had when we first met, and this carried on, transforming itself in winter time into an "Abe Lincoln" type of beard.

Although I`ve stood my ground with her on this, by refusing to wax it, there was a shadow of a doubt that was regularly visiting me, whispering from the corners of my mind. 

Confident in my hands on abilities, I started cutting my head hair, because it`s very dense and I couldn`t go wrong. I also bought a nifty pair of hair scissors from the campus` general store. 

Who needs a barber anyway? 

The current month

It`s been three years since I`ve been doing this regularly. It`s a form of independence, or I don`t trust the barbers enough. Also, as an introvert, I prefer skipping the small talks whenever possible.

Regarding hair in general, I`ve began reading on it. Cutting the hair was a form of punishment and stigma of the school pupils in the 20th Century Romania. I`ve heard that long hair is a sign of fertility and beauty in females throughout the globe. To some husbands` despair, they hate whenever their loved one cuts too much of her hair at once. Also, it`s said that whenever one wants to make a change, the simplest one is to cut his/her hair.  

Today, I had set a new goal: growing it for four months.

For years I got accustomed to having short hair, because it`s easier to take care of. It`s a sign of owning it and enjoying it. I will be caring for it and when necessary, for example trimming it around the ears. 

That woman`s long hair made me realize that my own hair is unique and pretty. I could look at it from another point of view, and thanks to that day I learned the lesson of acceptance, the hard way.

De vorbă cu campionii

Toastmasters Cluj mi-a oferit multe oportunități faine, precum călătoritul. Este o ocazie rară să umpli într-o seară o mașină cu evaluatori și să bați 150km pentru a putea ajuta cluburile care aveau nevoie de roluri.
Astăzi vom vorbi despre alte două ocazii care s-au ivit cât locuiam în Cluj.

Timișoara, mai 2016

După încă o călătorie cu o mașină plină, am ajuns de data aceasta la concursul de discursuri din cadrul Conferinței de District 95, care însuma toate cluburile din estul Europei. Acolo, după ceremonia de deschidere, l-am cunoscut pe campionul mondial din 2015, Mohammed Quahtani. 

Ce am observat și mi-a plăcut la el:

1. Conectarea cu cei din jur. Era mereu înconjurat de membri, avizi să învețe ceva de la el. Când s-au mai domolit apele, eu am rămas în proximitatea lui. Cum stătea el liniștit, rezemat de masa de la bar, m-a privit în ochi și mi-a zis cu un zâmbet larg:  „Hey, my favourite guy! How`s your life?” 

2. Curiozitatea. Cu toții ceva în comun. Acesta punea multe întrebări. După câteva, am aflat că amândoi aveam aversiunea față de a zbura cu avionul. Motivele difereau, dar merită să găsești subiecte comune în conversație. De pildă, dorința de a evolua și de a te perfecționa.

3. Modestia. Susținea că în oricare altă zi, pe acel titlu l-ar fi meritat oricare dintre finaliști, deoarece fiecare discurs era grozav. Omul acesta chiar și-a angajat un apropiat să îl anunțe în fiecare zi că el este doar un om simplu.

Iași, mai 2017

O lungă călătorie cu trenul foame a meritat să îndurăm pentru la această conferință. De data aceasta era cea de Divizie (România și Moldova), care s-a ținut în frumosul Palat al Culturii. Acolo, am avut ocazia să îl cunosc pe campionul mondial la vorbit în public din 2014, Dananjaya Hiettierachchi.

Haide să vedem ce am observat și mi-a plăcut la el:

1. Aura de putere și de mister. Îl ajuta și înălțimea, dar și nonverbalul.  Aștepta o secundă-două înainte de a răspunde la întrebări. Vorbea cu o convingere de fier, și când accepta un compliment, atitudinea lui îmi arăta că îl merita. Chiar și astăzi îmi amintesc fermitatea acelei strângeri de mână în timp ce mi se adresa zâmbind:

 „Call me Dan.”

2. Atenția la detalii. 
În cadrul atelierului pe care l-a condus am aflat ceva grozav. Atunci când concurezi la așa nivel înalt, e bine să ai o variantă a discursului în mânecă.  Jurații de acolo au aproximativ 50 de ani de experiență, și știu clar cât de bine te vei descurca încă din prima milisecundă.
Pentru a te diferenția de cel care a fost înaintea ta, merită aplicată o tactică. Dacă antevorbitorul tău a folosit mult dialog în discursul lui, alege varianta discursului tău cu narațiune. E un contrast binevenit. 

Un alt detaliu din prezentarea sa era că multe dintre eșecurile sale în a fi luat în serios ca om de vânzări era modul incorect de a pronunța cuvântul „succes”.

3. Perseverența și asumarea. Nu mai avea nimic de demonstrat, și se bucura de viață. Avea un aer de om care s-a luptat mult pentru a ajunge acolo, pe podium. În total zece ani de încercări, eșuări și perfecționări, chiar dacă nu era nativ în limba engleză.

4. Generozitatea sa. S-a bucurat, vâzându-mă purtând acel tricou gri comandat de la Toastmasters International. A acceptat să îmi ofere un autograf pe umeri, care scria „You are a champ! Dan.” Încă mai am tricoul, dar și markerul cel roșu.

Prin urmare, merită să alocăm timp cunoașterii omului din spatele rolului. 

Discursul câștigător al lui Mohammed:

Discursul câștigător al lui Dananjaya:

A Walk in the Park

The Power of the Blog Compells You!

This article is from a series of regular blog posts for a Toastmasters project that requires writing blog posts over one month, until the 17th of February. I observed that I love writing, but not doing it regularly. Therefore, my aim is to write 2 posts per week, with or without photos,
One will be in english, because I feel to practice some communication skills.

***

The walk

This morning I was a bit sluggish, even though I felt I got a good night sleep. So, I felt reconnecting to nature. The wild park is 2km away and I wanted to walk the distance.

My first outside job was taking out the trash, and I felt proud of it. I`ve seen my car parked there. 

"Should have taken my keys. It`s freezing. And I could of brought my camera and tripod to show off some great zoomed in pictures of birds."

At -4 degrees, it was chilly, even for my boarded jeans. I rushed through the small lake park, that had screaming brigthly dressed skating youngsters. I wasn`t warming up yet.

My arm Xiaomi bracelet displayed 122 beats per minute. "Yep. Quite a workout.", I thought.
I started applying the emergency "Fire Breathing" that I learned during a shamanic class. This focuses more on expiration. In about 5 minutes, while bathing in the bright sunlight, I was good to go.

The small town of Sebeș could very well be asleep, even at noon. There were almost no cars on the side roads. As I arrived in the park, I saw this fat Labrador retriever watching me from near a pillar of the old aqueduct. Luckily, he was on his leash, and the owner was just around the corner. I was a bit uncertain, but I did what I had to do. Took out the pair of binoculars from my backpack and hanged them from around my neck. The dog turned his head curiously. I walked calmly and the dog wagged it`s tail.

„Hey there!”. I said smiling from underneath my mask.  
Hearing us, the lady owner laughed.

I was a great day. The park was full of crows that were flying around the old trees, in which some jackdaws were chilling and being cute. A few cars with young drivers were passing by occasionally. Three goldfinches with their red faces were chatting  on top on one of the highest ones. It sounded like a sweet turning of a musical wheel. Imagine putting five sounds onto a clock and then spinning it. Honey to my ears, and delight to my eyes!

I came across a northern Romanian type of gate. Those icicles were marvelous!

While I was capturing the image, a car full of youngsters stopped in the big parking lot. I overheard them, because they were almost screaming with enthusiasm.
The blond one: ”Man, did you see how I`ve handled this baby? Trust me. Snow makes a pro out of you.
The redheaded one: "Those reflexes! You could star in Need For Speed.”
The more serious long haired one: ”You said it, brother.. I`m glad we got this full traction Audi from the Germans. It was a bargain.”
Meanwhile, the fourth, smallest one was laughing the whole time.

In comparison, being in my thirties, I haven`t got many friends to „play in the snow” with. If I have had my license and a car at 18 years old, I would probably have had the same behavior as those fellows.

As I came back, I went across a wood and metal foot bridge, the sound of the snow humming and purring from underneath my boots was grand. It had a nice echo to it. I slowed down and took several turns, feeling every small movement that my foot was doing. Crispy winter heaven!

I hear a whirring in my left side. Then, a green thing passed me. It was an old beardy man with a Che Guevara cap and a winter grey trench coat was riding a lime mountain bike.  That`s something you don`t see everyday. He had in his trunk two blue 5liter bottles filled with water from the local spring.

The crows and the goldfinches were still there, and occasionally a looping garden woodpecker called "
„Țiff! Țiff", while a three-tone whistling blue tit was playing through the tall branches.

On my way out of the park, dusty old green car rode off in front of me. On the right passenger side was that fat lab retriever, sitting majestically. 

„That car is perfect for a dog”, I thought to myself. „Small and old.”

I felt the deep connection to Mother Nature and kept walking and smiling. I enjoyed the sight of the lady drivers. For example, a redheaded one had a great smile, and a blond one was with no makeup on. Pure and sweet.

I took a road less traveled by foot and then Then it hit me. I`ve never seen this much level of detail when I was biking or using the electric scooter.

.

One gate really caught my eye. Perfect lighting.

After passing it, I began constructing sentences and ideas that I wanted to write about. After the door lock clicked into place, my journey had come to an end.  I felt relieved in that 1 hour and 4 minutes that I spent at minus 4 degrees Celsius, with the first blog post of the Level 4 Pathways project.

 Walking is certainly better when it is done with purpose. 

Despre sărbătorile de odinoară - interviu cu bunica

 Bunica- n.1938:

Când eram copil, nu existau bomboane de ciocolată de pus în pom. Puneam în pom figurine de zahăr, care frecvent se topeau de seara până dimineață. Le găseam pe jos. Nu eram bogați, eram o familie cu patru frați. Aveam animale, mâncare, de toate, dar haine mai puține. Ce puteau ne luau, ba un pulover, ba altceva. 

Într-una din dimineațile de Crăciun m-am trezit mai târziu, și nu am mai găsit banii puși pentru mine sub pom. Erau puși banii după mărime: Aurora, Liviu, Doina și Tili. Am început să plâng.
Apoi a venit mama cu joarda:„Mă! Iute să scoți banii pe care i-ai luat și să-i dai lfetei!”
Fratele meu atunci mormăi „Dar ,mica asta ce face cu banii?” (râde). Mica mi se zicea, că eram mezina familiei. Până la urmă mi-au dat banii, totuși. 

Fratele meu umbla toată noaptea cu colinda, cu încă doi băieți. Fiecare era cam de vârsta lui. Dintr-un capăt în celălalt al satului umblau, cu trăistuța până la șase dimineața. Veneau cu colaci și cu cârnați la ei. Nu aveau oamenii bani,să le dea, să știi.

Îmi aduc aminte că era acolo jos, bucătăria de vară. Totdeauna deschideam ușa să văd ce era pe masă. Era plină de cârnați și de colaci! (Râde). Unii dădeau jumătate de colac, că mai mult nu aveau. Cozonacii se coceau practic într-o cratiță mică, în cuptorul de pâine. Ei se coceau foarte bine. Se culegea grâul încet, cu secera. Apoi, se dădeau cote de grâu la ruși, încât rămâneau doar cu secara.
Nu aveam de ales. Ne făcea mama pâine de secară. Nu cred că ție ți-ar fi plăcut (Se strâmbă și scoate limba).
Nouă ne era foarte greu, dar am crescut sănătoși. Am știut să învățăm bine, ca să nu mai stăm pe câmp la coada vacii. Era o mare reușită pentru noi și o mândrie pentru părinți să ajungem la oraș, la școală.

Faine vremuri, și simple. Vedem ce ne-o aduce viitorul...  (Rămâne pe gânduri)

Pacientul cu umbrela

Într-o zi de vară, aveam internări. Pe ușa cabinetului nostru de la etajul cinci al Spitalului Clinic de Recuperare Cluj intrase un pacient înalt, slab și sobru. Era la vreo 50 de ani, cu ochelari rotunzi de tip Harry Potter și cu o pălărie galben pai, carea ascundea o mândră chelie de tip Băsescu. Deși afară nu ploua și omul venise la internare timp de 14 zile, el avea la purtător o umbrelă lungă, crem, cu mânerul lucios, de culoarea lemnului deschis.

 Curiozitatea mea decide să rupă tăcerea.

 -Și dumneavoastră vă e frică de câini?

 -De ce să îmi fie?

 -Presupun că umbrela e pentru autoapărare. Avem câțiva dulăi feroce jos, în parcare. Sigur i-ați văzut!

 -Nici poveste, domnul meu. Eu sufăr de fiară și mă mănăncă des pielea spatelui. Dar nu pentru asta am venit. Mă doare grozav de tare umărul drept, incât nu pot duce mâna la spate. Umbrela e pentru a mă putea scărpina și, bineînțeles pentru a mă încălța. Haideți să vă demonstrez. După ce introduc piciorul în pantof, pun capătul mânerului în zona călcăiului și trag în sus. Vedeți dumneavoastră, nici cu șalele nu stau bine...

 L-am pus să se dezbrace (cu greu), și l-am consultat. Aveam în fața mea un pacient inventiv, dar dependent de acea umbrelă. Dacă aceasta dispărea subit, el cum se va descurca?

Astfel, sub coordonarea doamnei doctor am împărțit procedurile în mod egal între cele doua zone de interes. Rețeta conținea curenți de medie frecvență, masaj, laserterapie, ultrasunete și gimnastica medicală. Primele scad durerea, având un efect însumat în timp și aduc aport de sânge pentru „reparații”. Ultima ajuta pacientul să scadă presiunea pe ligamentele articulare și progresiv să facă mișcările necesare pentru a își urma activitățile cotidiene.

Pe măsură ce treceau zilele, pacientul nostru devenea din ce în ce mai hotărât și mai zâmbăreț.

Veni ziua a patrusprezecea, pacientul nostru se grăbea să își strângă bagajele, iar eu stăteam la masa din salon, consultând un nou pacient, care îi luase locul în patul respectiv, aflat lângă geam.
Înainte ca vitezomanul să iasă pe ușă, coada ochiului meu stâng, de soacră îi văzuse umbrela stând rezemată de perete, în obscuritate.

 Mă întorc înspre el.

- Domnule, v-ați uitat umbrela!

- Eee... da. Asta voiam să vă spun, domnule doctor! Vă mulțumesc mult! (cu gesturi largi) Nu mai am nevoie de ea. O vrea cineva?

- Da, se ridică în picioare, exclamând un pacient rotofel. Eu indată plec. Am drum lung până la țară și se anunță vremea rea!

 Ușa cea albă de termopan se trânti, și pacientul plecă. Dar amintirea lui rămase cu mine până astăzi.