Prima alergare organizata

Îmi amintesc vag primul 5K din septembrie 2020, cele doua 10k din mai, respectiv noiembrie 2021. Apoi, am luat o pauza de aproximativ 1 an de la alergat, timp in care am biciclit, dart-uit si am tras cu arcul, am zis ca e bine sa incerc ceva si cu clubul TM din Sibiu, fix in Muzeul Satului. Am aplaudat inițiativa colegei E, care venise inițial cu un plan împărtășit într-un discurs, apoi fizic de la sute de km depărtare ca să alerge și să ne susțină.

Mi-a plăcut ca ne-am intalnit cu 3h inainte pentru niste networking pe terasa hanului din parc, la o ciorba dementiala  cu gust de leustean proaspat. A fost o bucurie sa ii revad si sa purtam acelasi tricou. Apoi, dupa ce ne-am schimbat si ne-am incalzit (cu poze pe podium si apoi articulatiile) mie mi s-a facut somn, în ciuda luminilor și muzicii infernal de gălăgioase.

Cu chiuituri si cu frontalele pornite, la 22:36 am luat start-ul.  Avand doar o saptamana de antrenament serios si doar pe teren plat, am zis ca plec printre ultimii. Obiectivul meu a fost sa termin cursa.
Pe parcursul ei, am fost sustinut de majoritatea voluntarilor, care stateau cate trei cu fluiere sau cu urale de incurajare, dar am si sustinut impreuna cu o colega cu multa experienta (A) pe o alta colegă (G) care nu se pregatise suficient. La un moment dat, dupa multe dureri in piept si in gat, m-am resemnat si la urcare mergeam in mars. Ele alergau cot la cot cu mine, fapt care m-a facut sa gandesc ca ori eu merg repede, ori ele alearga prea incet. Oricum, eu zic ca prin inscriere de fapt am platit cursul de alergat profesionist, deoarece A ne-a motivat si ne-a dat din casa referitor la cum sa alergam mai eficient, punand accent pe ritmul constant de alergare si pe importanta respiratiei constiente (ceea ce stiam si aplicam deja).

Pe la primul sfert deja ma simteam vazut. In primul sfert, după ce ochii lucioși ai unei pisici de pe podeț ne-au urmărit atent. Imediat după, la locul de rehidratare, unul dintre voluntari imi vede frontala setata pe LED-ul rosu si ii spune celuilalt: "Fii atent! Parca e Mordor!" Aceasta replică mi-a luminat întreaga cursă!

De la jumatatea turului, O ajunsesem pe cea de-a treia colegă din urmă (D). Dupa cateva coborari in viteza am simtit contracturi puternice in cvadricepsi (deasupra genunchiilor), care cedau cu greu. Ma motiva totusi recomandarea colegei A, care avea magneziu la ea. Pe la ultimul sfert, cand deja luasem viteza m-a echilibrat putin durerea genunchiului drept. M-am oprit pentru o scuturare a lui si a unui stretching minimal. Am continuat puțin alături de cele trei colege.  Simțind că se apropie cineva, am strigat: „Vine!”
Cei doi alergători ne depășiră prin stânga, râzând, spunând că vine trenul.
I-am zis că „Simțul meu de păianjen s-a activat și că nu m-au mirat.”

A m-a liniștit că dacă vreau sa alerg mai cu spor, rămâne ea cu G, așa că am accelerat pe o coborâre, fiind depășit la mustață de competitiva D. Am recuperat pe urcare, printr-un pas rapid, iar la ultima coborâre le-am lăsat în urmă pe cele trei. Am încheiat cei 4.5km cu bine, în 41:30 min.

Draga mea R mă aștepta la linia de Finiș, iar masivul RR era fix după. El m-a invitat la corturile de rehidratare, unde am înfundat pe gât trei felii de lubeniță, două pahare de cola și trei de apă în nici cinci minute.  Mă amuza faptul că în general îmi aleg mâncarea cu grijă, chiar și aici când muream de foame și sete am putut fit atent să evit semințele cele negre. După premiere ne-am retras, iar acasă a fost o bucurie să fac yoga post alergare, inspirat de același videoclip ca de obicei. Îl las mai jos pentru cei care au ajuns pânâ aici:

Mi-a priit acest eveniment mai ales că era noapte și am putut alerga mai ușor decât de obicei! Mai vreau astfel de ture cu medalii și atmosferă faină!

Experienta cu capul in nori...virtuali

 Cred că nu am fost singurul copil care isi dorea sa fie pilot de avion. Majoritatea adultilor se bucurau pentru visul meu maret, altii se cruceau, temandu-se pentru siguranta mea. Niciunul nu m-a intrebat de ce vreau acest lucru. M-ar fi ajutat. Acum, pentru mine inseamna libertate, independenta, autonomie. E ca si cu bicicleta. Ai viteza si directia ta si responsabilitatea de a nu cădea.

Ca un adult responsabil, de ziua mea mi-am facut cadou o experienta de simulator de zbor 1:1. Aveam de ales între Cluj si Bucuresti. L-am ales pe cel mai apropiat, bineinteles ca drumul imi era cunoscut. 
Locatia era strajuita de un portar simpatic si tanar, care m-a lasat sa intru dupa ce am explicat unde ma duc. Ba mi-a si descris unde sunt locurile de parcare: vizavi de blocul albastru din dreapta. Acestea erau si nu erau rezervate de institutii. Cred ca eram deviatia standard alpha de 0.5 care se gandea daca e bine sau nu ce fac, pentru a nu ii incurca pe ceilalti, iesind si verificând la pas daca nu mai sunt alte locuri de parcare: potrivite atat pentru mine cat si pentru altii.

Blocul cu balcoane albastre parca apartinea de statiunile de pe litoral, nu al vreunui cartier clujean.
O data ajuns acolo, puțintel înainte de ora stabilita, am fost preluat direct de catre un instructor simpatic, care mi-a explicat cu calm toate comenzile si a insistat pe cele care se puteau folosi. Eu aveam sa devin comandantul navei. Curios, că neavând experiență (nu știi ce nu știi), am fost ajutat să spun ceea ce era nevoie la momentul potrivit.

Cockpit-ul mi s-a parut mic, ca (mno) am peste 1.8m. Imi amintea ca si armurile medievale nu erau pentru oameni asa de inalti. Nici nu ma gandeam ca voi gasi pedale. Erau ciudate. Nu accelerau, doar franau sa directionau. Fiind obisnuit cu gaming-ul si joystick-ul a fost relativ simplu.
Mă așteptam la un display mai colorat, sau mai calitativ. Simplitatea lui îmi amintea de jocurile MS-DOS care au fost inainte de anii 2000. Instructorul mi-a precizat că Doar lucrul mecanic a fost greu. Avea o rezistenta mare, era nevoie sa imping serios ca sa faca ceva, dar si sa fiu atent sa nu imping prea mult, ca aeronava de 83.000kg avea latenta de miscare. In paralel cu viteza in noduri marine aplicate pentru cer, parea ca pilotez un vas de croaziera. 

Grafica era reusita, 3D, semanand cu ochelarii de VR, adica parea ca zbori. Mi-a fost dat sa urmaresc cu ajutorul miscarii joystick-ului o cruce cu verde si sa o incadrez intr-un mic patrat negru. Pana mi-am dat seama cat de mult e prea mult, treceam peste obiectiv. Am invatat sa dau drumul manetei inainte sau sa o redresez din timp, fiind totusi atentionat de instructor să ma gândesc ca am si pasageri in spate, ca sa nu se simta precum in coada unui sarpe cu clopotei. 
Nu era tare greu, avionul se descurca singur, fiind necesara operarea manuala doar în primul minut de la decolare și primul înainte de aterizare.

Am zburat din UK pana in Turcia, dar datorita unui defect de soft a fost nevoie să ne ne teleportăm la NY, pentru un tur virtual inainte de aterizare. Mi-a plăcut perspectiva nouă, că fusesem recent: săptămâna aceasta, via PS4, în costumul roșu al Omului Păianjen. :P

Aterizarea a fost provocatoare, fiind necesar să adaptăm viteza, să urmăresc crucea cu punctul și să mă lupt cu lumina LED-urilor care deja îmi obosiseră ochii (fusesem ieri la serviciu și prin traficul din două județe).  Altă hibă a fost că după ce am aterizat, avionul a fost necesar să fie direcționat cu ajutorul unei mici manete - volan de 1/3 de cerc situat în dreapta jos în botul avionului, undeva sub cotul meu drept.
A fost nevoie să mă aplec ca să pot să-l manevrez (1.8+m much).

Concluzie: 70 de minute au trecut în zbor, și mi-a plăcut să fiu cu capul în nori... virtuali. M-am minunat că am reușit, mai ales că am de două ori mai mult de lucru în această perioadă văratecă de concedii.
A meritat drumul și banii investiți (nu e un capăt de țară, sub 100E). Poate că voi repeta experiența, ei având și un program de certificare simulator de zbor (10 ședințe parcă), dar cu siguranță voi recomanda mai departe, ceea ce tocmai am făcut, dacă ai citit până acum.

(Ii găsești pe Google Maps: FlightX, în spate la Iulius Mall Cluj).

Nava spatiala 9009

Tânărul pilot cu ochi verzi al rasei Mintalinilor primi o misiune specială: sa calatorească spre planeta Veralbcre. Calatorea de unul singur în inchisoarea supersonică, reparand de zor tot ce se putea defecta. Își reamintea de propria sclavie prin titlul de proprietate al Imparatesei Negre care era lipit deasupra fiecarei uși al navei. Totuși avea libertatea doar prin muzică. Folosea muzica trupei ”Magenta” pentru a face curat în navă. Îi dădea energie. 

Apropiindu-se la viteză supersonică de atmosfera planetei Veralbcre, întâlnind nori mai denși decât s-ar fi așteptat, a fost nevoie doar de un moment de neatentie ca cava sa se impiedice de vârful uneia dintre cele trei mari piramide, iar in acest proces pilotul dadu cu capul de maneta-periscop și adormi instant.

Defectiunea comută pe pilotul automat și piesa magentei la volum maxim. Până ce tânărul se dumiri si luă maneta de control in maini, nava s-ar fi invartit de mii de ori in jurul planetei. Nu raspundea la comenzi si piesa se opri. Simți o prezență străină, influentă, iar din difuzoare se auzi o voce fâșâită:
 "Eu sunt Demonul 24. Bine ai revenit, ca să fii martor la ceva colosal. Cat timp ai fost plecat eu m-am infiltrat, iar de acum facem ce spun eu. Menirea mea e să creez haos. O simți și în părul care ti se ridică pe antebrațe. Vezi clădirea aceea mare plina de oameni importanti? Haide sa le facem o vizită. Ii chemam la un ceai fierbinte in Viata cea de Dincolo."

El, ghemuit, își puse mâna pe cucuiul de pe cap. "NU. nu o sa te las, icni pilotul scuipând sange printre dinții galbeni. "Trebuie sa indeplinesc misiunea, oricare ar fi ea".

Se ridică în picioare și urlă din toți rărunchii:  "Computer: COD 9972OMEGA1441"

Apuca maneta si trase in sus! Nava se feri in ultimul moment, dar influenta demonului continua a fi mai puternică decât momentul lui de furie. 

Plângând chinuit, între becurile alarmelor, pilotul reuși să izbească nava într-o casă al unui om nevinovat, care tocmai împacheta cadoul de Crăciun pentru mama sa, care locuia în apropiere. 

Pilotul se trezi năucit cu nările pline de fum, împinse trapa și se târâ afară prin ea. Apucă să apese pe trei butoane de pe antebraț și două rachete de semnalizare verde și albastră se înălțară și bubuiră. Aceastea atraseră forțele de ordine, care stinseseră focul și-l închiseră pe ghinonist într-o dubă albă cu dungi oranj.

"Pff, dintr-o temnită în alta", gândi el.

Fuse dus la ICP (Institutul cu Crucii Portocalii). Imaginea apăra și dispărea, iar în jurul lui dar putea vedea  vârtejul format din brațele becurilor albe de pe tavan și auzi piuitul ritmic al aparatelor de lângă paturi.

După ce fu evaluat de oameni îmbrăcați în verde si alb, în parcare în așteptau zâmbitori unchiul și mătușa care aveau în spate o falnică navă hexagonală. El alergă în brațele lor și degrabă se suiră la bord și nava se făcu nevăzută între stele și meteori.

Îl apucă un plâns de așa o intensitate încât îl sperie. Două ore mai târziu, când aterizară pe Planeta-Ascunziș el începu să vadă clar. O mare albă. Scoase capul afară și lacrimile îi înghețară. 

Nu apucă să se bucure de liniștea deșertului imaculat, că gărzile Roșcate ale Împărătesei Negre îl găsiră, legară și întemnițară. Fu condamnat să fie hipnotizat ca să vadă timp de trei zile aceleași treizeci de secunde demonice înainte de impact, dar și trei ani într-o instituție împrejmuită de gard electric în care să vadă zilnic epava lui mult iubită, ca reamintire a eșecului misiunii sale. 

Zilele sale erau pline de negare și apatie, iar nopțile de zbucium, cum că încă pilota, dar că era urmărit de oamenii legii supreme pentru încălcarea regulilor. Totuși, inteligența mâinilor sale abile și vindecătoare, moștenite de la străbunicul lui aveau un plan pentru el. 

***

După trei ani plini de cruzime exterioara și autoflagelare interioară, o veste străpunse ambele învelișuri:  Împărăteasa Neagră trecu pe lumea cealaltă. Veninul ei dispăru din viața lui, el redobândind încet și sigur curajul de a pilota din nou. Timp de cincisprezece ani trecu prin mâinile a trei maeștri înțelepți, foști minunați piloți, iar după aceasta bogata experienta, cerul nu mai era limita, ci propria imaginație.

Ziua cea mare îl găsi într-o navă aurie cu pietre prețioase dispuse în triunghiuri, zâmbind plin de demnitate și mulțumire. Avea alături de el o panteră alb cu ochi mov și un papagal albastru cu galben. Rosti codul de pornire și nava dispăru, lăsând în urmă doar o panglică roșie.

Legenda spune că acesta încă zboară, spre alte lumi care au nevoie de el.

Oaza cea verde dintre găini și pisici

Cine știe că vin de la oraș poate fi surprins că mi-am petrecut toate verile la țară, în casa cea albă cu poartă verde, aflată pe DN. Am avut bucuria să apar în familia unde nu aveau multe animale sau munci grele. După plecarea în viața de apoi a bunicului, am preluat o parte din treburile lui. Mama făcea mâncare sau curățenie, iar bunica dirija toată activitatea, plivea uneori o zi întregă între flori sau între legume și făcea restul treburilor bunicului. Cel mai provocator lucru pe care îl făceam era transportatul săptămânal al cerealelor pentru mărunțire și strânsul cu furca a plantelor cosite de pe straturile de cartofi. Schema de lucru a continuat și în studenție. Făceam lucruri ușoare prin curte, mai mult de mentenanță. Cum ajungeam la bunica, mă aștepta tot setul de cuțite boante. Luam tot ce prindeam din bucătărie și mergeam în șură, la piatra rotativă de la polizor. Îmi înfundam vată în urechi și dăi bice, amice! 

De departe favorita mea era o muncă de detaliu: aveam o salcie lipită de fântăna din mijlocul curții, care era cel mai înalt arbore în tot satul. Petreceam de două ori pe vară timp să o tund ca pe un gard viu. Foloseam cuțitul sau o seceră. Bineînțeles că aveam și ajutoare penate cu două picioare: care se bucurau de masa din carne de cărăbuș de mai. Cea mai mare împlinire era să îi fac poză cu camera VGA a telefonului Motorola care se desfăcea pe jumătate. 

După salcie, treceam la aranjatul tufei-măr japonez, de lângă afumătoare. Cele două ofereau umbră găinuțelor cântărețe.

Cu foarfeca de vie m-am împrietenit atunci când bunica mi-a recomandat să tăi vlăstarii de liliac violet. Era o treabă grea, deoarece era nevoie să stau aplecat. M-am adaptat, aducând două boxe de calculator pe terasa din spate, cea plină de ceapă care se relaxa la uscat. Ele erau conectate la un MP3-player cilindric și lucios în care încăpeau 8 piese. Îl puneam să repete sau să sară aleatoriu și astfel vecinii mei ascultau la volum maxim Dr Dre și Linkin Park. 

După ce căldura înăbușitoare și bătăturile din palmă mă trimiteau în casă, mă răcoream cu un pahar de socată direct din sticla cea grea și groasă de pe soba de teracotă.

Eram împlinit când vedeam că bunica mea cea roșcată le prepara mâncare puilor de găină cu ajutprul frunzelor de păpădie pe care am strâns-o recent Mă amuzam cum atunci când o vedeau, ei veneau alergând și dând din aripi cântând. În fiecare generație aveam un pui mai blând și mai îndrăzneț care nu mai aștepta mâncarea, ci zbura, aterizând în blidul ținut de ea. O dată stabilizat, se îmbuiba cu amestecul de mălai, ceapă verde și ou fiert.

Legat de mâncare, le mai dădeam grăunțe la găini, fapt care o înfuria pe bunica. Motivul era că nu spuneam că le dădusem deja, prin urmare ele mâncau de două ori. După ce le vedea grase, îmi spunea să nu le mai dau și eu că la finalul verii se fac cât scroafele și că nu mai avem loc să le tăiem de Crăciun. Era o bucurie nemărginită atunci când le duceam găleata de resturi, al cărui clănțănit ritmic al mânerului îl reținuseră. Cum auzau scârțăitul veneau în goana mare, ca apucatele, ca să prindă primele cojile de ou bogate în calciu. Bineînțeles că prima care punea ciocul pe el fugea cu el în gură, urmărită îndeaproape de suratele ei înfometate.

Restul timpului mi-l petreceam citind cărți virtuale de pe ghidușia inteligentă și minimalistă numită Kindle, sau mă uitam la televizorul care avea douăzeci de canale prin satelit. Era o liniște dulce, abundentă, care avea gust de mere tărcate, pere dulci din părul plantat de bunicul, zmeură cu gust minunat, dar și coacăze cu gust acrișor-ferat. Când mă aventuram printre merii din grădina din spatele curții, care avea sute de metri lungime, luam coșul de nuiele și o coadă de mătură. Deoarece nu aveam garduri, câinii vecinilor erau destul de periculoși, iar prin iarba înaltă nu se vedeau așa bine.  Unealta mă ajuta și la păruitul merelor care îmi plăceau. Soiul era văratec: verde când era necopt, alb când era numai bun de mâncat și galben cu gust grisat când se cocea. Erau de o finețe incredibilă. Dacă le strângeai mai tare, rămâneau brune urmele ovale de la amprente.

Distracția cea mai mare era cu bicicleta cea albastră cu gri, deoarece mă mir cum de mai ținea, având cam cincisprezece ani. Mai mult petreceam reparând la ea, iar deseori când terminam nu mai aveam chef să o scot și la plimbare. Totuși, așa era pregătită de următoarea plecare. O luam mai ales când nu mai suportam certurile dintre mama și bunica. Mergeam în locul meu de liniște, pe un drum județean plin de plopi, relaxându-mă pe un cap de pod alb al unor foste canale de irigații transformate în stufăriș.

Seara era cu adevărat minunată: căldura verilor în care nici la ora nouă și jumătate nu era încă noapte, atunci când cu ajutorul câinelui legat pe sârma cea lungă era nevoie să alerg puii bezmetici care nu voiau să se ducă la culcare. Apoi, în grajd strângeam ouăle de pe cuibare, spre disperarea cloștelor clandestine care mă ciocăneau cu spor deoarece îndrăznisem să vin la furat. Apoi treceam la numărat de găini. Felul cum stăteau pe scândurile paralele de lemn îmi amintea de un portativ de la ora de muzică.  Mă întindeam spre fiecare și verificam cât au mâncat, cercetând gușa. 

Mă fascinau în simplitatea lor, deși aveau o inteligență muzicală. Aveam „conversații profunde”.

Eu le spuneam „co-co-co”, iar ele răspundeau cântând la fel de fericite ca păsărelele din copaci. În funcție de sezon, le aduceam să deguste înainte de culcare: struguri, corcodușe galbene sau muguri cruzi de salcie. La fel ca orice animal, simțeau intenția și răspuneau la mângăieri, exact ca pisicile. Apropo, când vreuna mă urmărea în grajd, cocoșul dădea tonul de alarmă, așa că toate găinile concertau gălăgios. Degeaba încercam să le conving că ceea ce văzuseră nu era un șobolan. Era ca mecanismul de fisiune nucleară, în care un neutron se ciocnea de altul, care se ciocenea de altul și astfel se pornea o reacție în lanț, în care toți erau agitați.

La plecare puneam lacătul și mă îndreptam spre casă. Pe drum, poposeam pe banca din fața ei și mă uitam în sus, la stele. Fiind aproape de munte, se vedea Calea Lactee, în timp ce greierii se auzeau continuu din grădină, acoperiți uneori de câte o mașină care gonea pe șosea. 

De departe cel mai fericit moment era dimineața de vară, în care mă trezeam fără grijile din facultate, cu ajutorul unui cocoș care cânta surd dintr-o gospodărie învecinată. Urma întinsul incomplet în patul al cărui arcuri trosneau. Patul din dormitor era pe modelul străbunicilor, având doar 1,7m. Pentru mine, care ajusnesem deja la 1.85m era o provocare. Pe măsură ce se apropia ora micului dejun, mirosul de ulei prăjit de ochiuri sau ficat de pui pătrundea pe sub uși și îmi inunda nările, iar anticiparea gustului suculent al roșiilor de grădină sau de melegar era pur și simplu divin. 

Reușeam să-mi înving lenea, târându-mi picioarele până la masă, trăgeam scaunul de sub masă și deseori descopeream câte un blănos gri care dormea pe perna rotundă, multicoloră și groasă. 

Afurisitul nici nu se clintea. Era nevoie de multă muncă de convingere din partea mea. Dacă nu le convingeam eu la timp, bunica lua pliciul și le scotea afară și dând vina pe mine că „Eu le-am învățat așa”. Alte torcăcioase negre, cu ochi verzi și mai mult bun simț dădeau târcoale printre picioarele mele, doar-doar le-ar pica ceva gustos din farfuria mea.

În timpul studenției, o parte din mine de abia aștepta vacanța de vară în care să pot face lucruri ca acelea de mai sus, în tihnă și în ritmul sufletului meu.