Trei zile cu trotineta electrică

În aceste trei zile am parcurs 34.4km cu trotineta, în Sebeș si în Țara Hațegului. 

Joi am fost la FAN Courier pentru niste tichete de vacanță. Distanța- 2km. Am mers finuț, cu 20km/h, fiind maximum de atent la traficul din jur.
Apoi, am mers la autogară pentru un bilet de tren: aprox 3km. Am ajuns rapid și atunci cănd nu mă simțeam în siguranță, coboram de pe ea și deveneam pieton. 

De la autogară am fost la restaurantul din parc, unde sunt un client fidel.
După ce mi-am făcut plinul, au urmat încă 15km dus-întors până la barajul de la Petrești. M-am bucurat de popasul din parc, unde am făcut poze.

La plimbare prin parc

Cinteză- pui

Revenind pe pista de bicilete, m-am bucurat de libertate. Dar nu a durat mult. Criblura sosi, în ultimii 2km înainte de baraj, și nici de firul de nisip care mi-a intrat în ochi în ciuda ochelarilor de soare. Recomand ochelari de bicicletă, care acoperă ochii complet.

Relaxare

Suprarealist

De ce prefer trotineta versus bicicleta atunci când fac poze?

Deoarece am parte de mai puțină adrenalină și astfel de poze mai calitative, netremurate.

Înapoi, coborând panta din proximitatea barajului, aud o dubă cum numai nu mă putea depăși. Era linie întreruptă și nici o mașină din sensul opus. WTF?

Continuu drumul și văd că duba cea albă mă depășeste lent. Geamul din dreapta față coborâ și un domn tuns la zero, la vreo 40 de ani mă întreabă:

„Nu vă supărați? Cât a costat?”

Stau puțin să mă asigur că am înțeles, și strig „TREI MII!”

„RON?”

Închin din cap.

Dezamăgit, mă salută cu mâna stângă și dându-și ochii peste cap, închide geamul. Duba acceleră și se făcu nevâzută.

Ce să și faci? Și ieftin și bun nu există. E ca și radiourile de la ruși. Iei 3 și le tot schimbi pe parcursul a trei ani, sau iei unul de calitate și nu mai ai treabă 3+ ani cu el.

Revenind la trotinete, modelele mai ieftine, de la un alt producător nu au atâtea opțiuni de genul motor de 500W și mai nasol, au un cauciuc gonflabil, care nu știi când ți se sparge, iar datul jos e un chin, mai ales când te prinde în deplasare.
 
Știu, pentru validare socială, dai 3000 de lei pe un telefon de care poate nu ai nevoie, doar pentru că are vecinul. Fiecare lucru cu utilitatea lui. Dacă e vreme bună și mergi singur, de ce să nu protejezi mediul?

UPDATE: Modelul pe care îl am momentan e la reducere: 2400RON.

Bilanț baraj-casă: 7.4km în 20 minute, cu 20km/h și vânt lent.

Total km făcuți joi - 20km.

***

Vineri mi-am îndeplinit un vis: Să o duc acasă la bunica.

M-am suit după serviciu într-un autobuz Sebeș-Alba Iulia, având la mine un rucsac țeapăn ATTA, de culoare galbenă, iar trotineta verde era pliată la picioarele mele. Apoi, la Alba Iulia, o sui în autobuzul  Cluj - Hațeg.

Odată coborât, mă echipez cu casca de protecție, mânuși fără degete și ochelari, toate de biciclist și încep să accelerez la 20/h. Calitatea asfaltului era bună, iar singurul impediment erau crengile lungi ale copacilor din lateral, care ocazional mă biciuiau. 

Ieșind din Hațeg, setez limita (legală) la 25km/h. Criblura începe și mă bucur că mânușile aderente își fac treaba. După 5 minute nu îmi mai simt picioarele de la trepidații, dar îmi mențin echilibrul fix pe limita exterioară a drumului. Observ că jumătate din șoferi nu păstrează distanța, iar unii circulau cu viteză milimetric pe lângă mine. Nici TIR-urile nu mă încântau, și nici vidul creat de ele, dar măcar păstrau distanța laterală recomandată.

Pe scurt: infrastructura nu există și nu a fost gândită în vremea aceea pentru biciclete.

Mă apropii de dealul Martinului, care este o rampă la vreo 25 de grade, pe care o urc fără nici o problemă. Motorul de 500W își face treaba. 

Sunt nevoit să iau o pauză pentru a îmi putea simți din nou tălpile și palmele.

Pornind din nou, nu mă pot relaxa, fiind mereu atent în față la o posibilă piatră sau rămurică aflată în lateralul drumului. Acest mic detaliu poate însemna diferența între a ajunge cu bine și o posibilă contuzie sau fractură.

Ajung cu bine acasă la bunica. Ea e uimită cum am reușit să vin de la Hațeg. Era vreme bună și aveam voința să-mi demonstrez că se poate! Îmi doream acest lucru de vreo 15 ani, (cu bicileta), dar nu am avut curajul necesar.

Bilanț: 8km în 25 de minute.

***

Sâmbătă dimineață, la ora 10 20 am zburat către drumul Densușului, locul unde mergeam cu bicicleta pentru câteva momente de liniște. Din păcate, bicicleta mea care împlinise 19 ani nu mai ducea, așa că la fix am venit cu trotineta. 
În spate aveam un ghiozdan de 10l, unde aveam camera semiprofesională.

Pe drum mi-a plăcut căldura soarelui și senzația de vânt în păr. Am acceptat chiar și mirosul trecător de gunoi de grajd. A fost o surpriză plăcută să observ din dreapta-mi cum doi sticleți zburau jucăuș și aveau acceași viteză cu trotineta-mi. Toți trei aveam parte de porția de libertate.

Ajuns la locul respectiv, nu îl mai recunosc. Un pod al unui fost canal de irigații, iar în zonă nu mai era nici un plop. Fuseseră tăiați cu toții. Cu ochiul stâng observ o siluetă neagră, cu aripi enorme, la vreo 300m  altitudine față de sol. Făcea rotocoale lente. Rapid pun mâna pe cameră și filmez. 

Barză. Din păcate

 

Soarele începu să ardă puternic, dar când să plec, de gamba stângă mi se lovește un gândac. Eram sigur că era vreo muscă amețită.  Nu era...

Ea zbură pe un fir de iarbă aflat la vreo 3m și pot să declar că e cel mai frumos model pe care l-am fotografiat.

  

Libelulă

Tot dorind să plec, m-am oprit frecvent când vedeam câte un cadru fain sau câte o pasăre care pur și simplu stătea la poză :D

Iată câteva: 

Misteriosul

suprarealist

Sfrâncioc

Total parcurs sâmbătă- 6,4km

***

Duminică, vremea a devenit rece, iar trotineta a devenit un bagaj.
Întrebat când coboram din autobuzul Alba Iulia- Sebeș de o doamnă din Sebeș ce fac cu jucăria asta, i-am răspuns asumat: „Kilometri, doamnă. Mulți. Joi am făcut 20, iar în weekend incă 14,4!”
N-a mai zis nimic. Dacă nu își permite financiar sau nu ii permite curajul, omul judecă.

În drumul dinspre casă, pe vioaia verzitură metalică am ferit-o de ploaie, rămânându-i recunoscător că și-a făcut treaba.

Total km parcurși din septembrie 2019: 220km

***

Idei de final: 

1. Recomand ca trotinetele electrice să fie folosite în orașe, având avantajul strecurării prin traficul mai mult staționar, iar la nevoie devenind pieton. 

2. În afara orașului, cât are autonomia, depinzând mai ales de textura drumului- asfalt (distanța max)/criblură (5-10km cu pauze). Cele mai scumpe de 6000 au suspensii mai bune, garda la sol mai mare și ghidonul mai lat, ajungând și la 70km autonomie.

3.Mare atenție la rămurele căzute și la fisuri, pietre sau gropi în asfalt. Purtare cască de protecție!!! Circulați doar pe vreme uscată, cu vânt slab până la moderat.

4.Mare atenție la purtarea ochelarilor de bicicletă. Dacă nu, Corneregel funcționează bine în aplicații locale, pe corneea oculară. 

5.Recomand purtarea de mânuși de bicicletă pentru aderență și ajutor la trepidații.

Sper să îți fie util. La cât mai multe experiențe!

Lumea de dupa dinți - holter , SM si garda de la reuma

<articol scris in 2016>

De multa vreme mi-am dorit sa fiu supererou. Sa pot sa fac lucruri incredibile.

 Am descoperit ca pot, cu un singur deget . Faceam oamenii sa rada. Aratandu-i unei persoane un deget.in spatele lui ma aflam eu,care la comanda ma plesnea rasul. Si persoana radea.

Ulterior ,in liceu jucam pinball cu colegii. Eu eram bila cea amuzantă. Si in loc sa se audă DING se auza HA-HA . Ho-ho-ho . hi-hi-hi-hi !!

***

 
Haide sa dam mai departe  filmul in anul 1 de rezidentiat.cand am avut primul meu. BLACK out. Am picat din picioare, dupa un efort la un sport intens.

Pentru asta m-am investigat,punandu-mi un holter.

Tot drumul de de la spital la cămin eram... :D .

Si cand am ajuns in fata camerei de camin, colegul mai probabil se juca la calculator. Si eu ca sa il intampin mi-am deschis cămașa...si am deschis UȘA...

El atunci se întoarse și eu strigai:

CAAABLE  GUUUY

Metoda Superman. Functioneaza de fiecare data.

Ma bucur ca nu mi-am dorit sa fiu Batman ... Parintii mei sunt in sigurantă,multumesc J

 

 ***

Si acum, al doilea moment.

Anul III ,sanatatea mediului. Materia care te invata cum sa iti constriuesti fantana, sau ... care e  distanta perfecta de la masa la fereastra pentru o lumina optima? Inca una... cum arata gaoaza pestelui stricat ?

E usor de imaginat de ce am picat.... La restanta am invatat.dar nu m-am stresat. Eram hotarat ca sa il trec,intr-un fel sau altul.


In ziua cu pricina eram la costum. Ma ridic din sala si merg in fata comisiei, formata din patru doamne .una mai invarsta ca alta... si trag biletul :

Spunea ceva de genul... ”Managementul situatiilor de criza din industria alimentara.”

Semana cu un raspuns dintr-un interviu al unui lider de partid politic....

ll citesc inca o data...

Balbai ceva acolo... si doamna din fata se hotaraste sa ma ajute :

-          Esti de la OPC. Intri in cantina UMF si il surprinzi pe bucatar ca incearca sa le serveasca studentilor de la Medicina parizer verde...  Ce faci ?

-          Il opresc.

-          Cum?

-          Chem politia sa ii inchida cantina.

-          Si daca pana vine politia el apuca sa in gateasca ?

-          Paii...Il fac necomestibil

-          Cum ?

-          Iii dau foc !

-          Cum sa ii dai foc la parizer ? Spuneam eu la curs ca se injecteaza ceva in el...

-          ... Formol se injecteaza in el.

-          Bun. Ti-ai amintit. Si daca bucatarul incearca sa fuga ?

-          Sun un prieten  ca sa ma ajute.

-          Si daca tot personalul isi ia talpasita ?

-          Sun un prieten sa vina cu duba plina. Am multi prieteni periculosi ,sa stiti ;)

(celelalte 3 chicotesc)

-          Si cu parizerul ce faci  ?

-          Il confisc.

-          Cum ?

-          Pur si simplu. In pungi de plastic.

-          Si daca e jumatate de tona de parizer verde si slinos ?

-          Am si prieteni soferi de tir. Ce stiti voi ?

(in momentul asta se prapadeau de ras si colegii din spatele meu ,care stateau sa dea si ei examenul)

-          PPP... PA-RIZERUL aceela. ce faci cu el ?

-          Pai il depozitez .

-          Unde?

-          In depozitul de Parizer. J

-          CE? UNDE???

-          Cum , nu stiti ? Depozitul de Parizer confiscat ,e langa depozitul de peste confiscat .Mai in josul strazii... dupa examen va duc sa il si vedeti !

Radeau  IN-CON-TRO-LA-BIL

-          Stergandu-si lacrimile, sefa comisiei imi spune : „Vaaai ,soaree ! 10 pentru umor si originalitate. Pentru subiect 6... Nota 8 e bine ?”

-         Multumesc,  ma ridic transpirat de atata ras.

-         Multumim si noi.

Dupa, nici nu imi dadeam seama ce se intamplase.

***

In garda, in 2016 .Era putin peste miezul noptii. Imi taram picioarele pe holurile goale si intunecate ale Medicalei II, cu Tensiometrul in mana stanga si stetoscopul in mana dreapta. Fusese o zi lunga...

Nu mai puteam sa iau nici macar o tensiunea, dapai la un salon intreg...

Si totusi, mi-am facut curaj si am apasat pe clanta ...

Dintr-o data, totul se schimba si brusc eram in rol de primitor la Toastmasters.

BUUNAA SEARA ,DOAMNELOR ! Am venit sa va iau tensiunea.... Cea mai mare tensiune din seara aceasta va fi premiata cu o bere !

Pe moment,doamnele uitasera ca aveau baiuri multiple. O vad cu coada ochiului pe doamna de pe patul din stanga mea.

Doamna de dupa usa s-a calificat deoarece a zambit prima. Haideti sa va iau tensiunea...

Umflu mansonul si ascult . 140/80  .

Nu e cea mai mare, dar in TOP 3, cu siguranta DA!  Care vrea sa fie urmatoarea?

Mainile erau toate ridicate...si TOT salonul se prapadea de ras.

Cand am iesit pe usa salonului ,nu imi puteam da seama ce s-a intamplat.

Recenzie de carte - Anam Cara

Oare ce inseamnă o carte bună? Care este acel detaliu care o diferențiază de restul?

Poate fi modul în care este scrisă, acțiunea cea dinamică, personajele credibile sau altceva.

Filozofând cu un prieten, am ajuns la concluzia că oriunde deschizi o carte bună, ea iți oferă un răspuns la cel putin o întrebare care te macină.

O altă variantă ar fi: Pe care carte din biblioteca ta ai salva-o de la un incendiu?

Eu cu siguranță aș salva-o pe aceasta.

“Anam Cara” de John O Donohue este o carte spirituală, profundă.  Este denumită Cartea Magică a Ințelepciunii Celtice. 

Nu este o carte pe care să o citești la foc automat, ci e rost de stat și cugetat.

Anam Cara inseamnă Suflet Prieten, fiind o lucrare despre prietenie - Prietenia cu tine însuți.

De aici am aflat că celții erau mai apropiați de natură decat oamenii zilelor noastre.  Astfel cartea abordează teme obisnuite precum munca, simțurile si bătrânețea, recadrându-le într-o maniera ințeleaptă. Până și moartea capătă o conotație sublimă și senină.

Mi-a placut limbajul prietenos si poveștile ilustrate cu măiestrie, iar când incepeam sa ma prind de ritmul ei, aparea o scurtă poezie care mă mișca în mod profund.

Având o minte muzicală, am rezonat cel mai mult cu subcapitolul referitor la muzică. Acolo am aflat că primele sunete auzite de noi sunt bataile inimii mamei, iar acest lucru ar explica legătura noastră cu instrumentele de percuție.

Incă o idee -  cu urechile noastre putem asculta creația divină.– de ex: păsările.

Parafrazându-l pe marele dirijor Sergiu Celibidache:  Noi nu creem muzica, ci creem condițiile necesare pentru ca aceasta să poată aparea.

 

Din punct de vedere tehnic, mi-a placut impărțirea pe subcapitole, fiecare având intre una și patru pagini, fapt care ajută la reflecție.

 

Dacă te-am facut curios cu privire la viziunea celtică asupra lumii, a vietii si a prieteniei, iti recomand sa consulți această minunată carte!

joacă pe claviatură

Cum stăteam eu liniștit la masă și îmi mâncam fisticul de dimineață, am ales sa fac ceva diferit. Am deschis aplicația „Mini Piano Lite”, si am inceput sa ma joc pe claviatura virtuală.

Dupa cateva incercari a câte 4-5 note înlănțuite, am avut un moment de sclipire. M-am oprit.

Am reluat ultimele trei note, iară și iară. La scurt timp, urmatoarele unspreceze au curs natural.

Nu mai cantasem la pian pana acum, dar urechea mea e vie.

Putem observa cum începe cu două note și se încheie cu aceleași doua note, în oglindă (ordine inversă). Un soi de palindrom. Așa se întâmplă și în povestea circulară a călătoriei eroului, în momentul în care după nenumărate aventuri, el se întoarce acasă.

M-a uimit că refrenele cântecelor sunt simple, jucăușe și frecvent cântate cu o singură mână.

Secvența încape într-o mână, și e aici:

A3 C4 E4 / D4 C4 A3

A3 C4 E4 E4 / E4 D4 C4 A3

Indiciul este: Erou din Universul Marvel.

BONUS: 

Pentru cei care vor o să reproducă o binecunoscută piesă din 2001, aici e secvența.

E4 B4 / B4 A4 B4 /
A4 G4 A4 /A4 G4 E4 G4 E4

Dupa ultimul E4, melodia se continua cu B4 într-un ciclu infinit ;)

Trei povestiri cu și despre pacienți

Era anul 2015,  primul an de rezidențiat pe recuperare-balneologie.

Alături de domnișoara doctor cea scundă și brunetă am avut parte de povești inedite cu și despre pacienți.

Pacientul „recuperat”

Într-o zi de primavară, pe la ora douăsprezece, cineva bătu de trei ori la ușa cabinetului ei. Era domnul îmbrăcat complet în mov de la serviciul de pază, însoțit de un alt domn,aflat în spatele lui, îmbrăcat într-o pijama albastră cu pătrate galbene.

„Doamna doctor, îl cunoașteți pe acest om?”

Ea, uimită: „Da, bineînțeles. E pacientul meu, Sălcior Gheorghe.”

„Tocmai l-am găsit umblând bezmetic prin curte. Vi-l las aici.”

Domnul cel cărunt, tuns scurt cu nas mare, făcu doi pași și se așeză pe masa albă de consultație. Bătea o lumină albă-orbitoare din spatele lui. Era transpirat datorită agitației și a căldurii de afară.

„Ce-ați pățit, domnule?”

El începu să-și dea drumul la limbariță.

„Să vedeți domnisoara doctor dragă! Nu eu sunt de vină. Ca de obicei, era asistenta. Aia cu păr lung blond, prins în coadă. O știți dvs.”

„Nu cred, dar hai să auzim.”

El își drese vocea:

„M-am întors de la proceduri pe la ora zece, înaintea pauzei.  M-am pus în pat, că mai aveam incă două. Fișa de proceduri am pus-o pe pervazul geamului, iar fiind cald și mirosind urât în salon, am deschis geamul larg.
Când mă pregăteam să plec la proceduri, asistenta aceea intră hotărâtă pe ușă, deschizând-o larg. No, ce să vezi? Fișa mea de proceduri zbură pe geam. De o oră o caut prin curtea aceea enormă.”

Ea, se rezemă pe coate și își puse mâinile în cap:

„Vaai, dle. Sălcior. V-am scris acum o săptămână procedurile. Știți că acele proceduri sunt baza tratamentului nostru. ȘI erau șapte la număr!  De unde să visez eu ce v-am scris și unde vi le-am pus pe fiecare?”

Aproape o jumătate de oră am stat să ne gândim toți trei, judecând după unde își amintea dânsul că a fost. Studiind itinerariul din baza de tratament, și numărul ușilor pe care și le amintea parțial, am reușit să rescriem o fișă nouă. 

Cine a zis că medicina e muncă de detectiv, mare dreptate a avut!

Așa paciente să tot ai

Era o zi toridă de vară, iar noi aveam o internare de zi.

Pacienta venise. Era o doamnă căruntă, la aproximativ 60 de ani, mică, simpatică foc și undeva la 45 de kilograme. Noi o îndrumăm înspre consulturi și investigații, ea fiind însoțită de foaia ei de internare de zi.

Calculasem că  durata examinărilor ar fi aproximativ trei ore, iar încă o oră ar dura scrierea biletului de ieșire. Pacienta era iute de picior, deci totul bine până aici.

O așteptam deci, pe la ora 11-12.

Nu venise.

Ora 12:35. Deja începuserăm a ne panica. Noroc că în foaia virtuală a ei figura un număr de telefon.

Sunăm o dată, sunăm a doua oară, și de încă cinci ori, să știm o treabă. Cu fiecare apel, domnișoara noastră dragă bătea cu degetele pe masă și se încrunta din ce în ce mai tare. Aveam emoții pentru pacientă, nu referitor la ce a pățit, ci la ce-ar putea păți.

Sunt trimis în recunoaștere, în ditamai spitalul cu 8 etaje, prin toate locurile în care fusese programată. Mă-ntorc în jumătate de oră,  fără nici o pistă.  Așa se ajunge un detectiv bun :P.

Oare pacienta plecase acasă? Nu oricum, ci cu totul: Card de sănătate, card de identitate, și cu foaia de observație.

Tensiunea creștea vertiginos, iar pe noi doi ne durea capul, dar căldura nu ne ajuta.

Dacă îi se făcuse rău? 

Nici ideea de a figura și la UPU cu o foaie nu ne încânta. Existaseră cazuri izolate cu ani în urmă, în care pacienții plecaseră acasă în wekend și a dat mașina peste ei, dar din fericire nimeni dintre doctorii de atunci nu fusese închis. Avuseseră noroc că nu s-a soldat și cu decese.

Telefonul doamnei doctor deja înregistra 28 de apeluri către acel număr. Nu sunaserăm la poliție. Încă.

Era în plan să zbor cu ajutorul unui taxi la domiciliul dânsei. Nu de alta, dar pentru binele pacientei, era de preferat să mă duc eu, decât domnișoara doctor. :D

La ora 13:55 fix, la ușa cabinetului  bătu cineva de două ori.  Era doamna cu pricina, fleașcă de transpirată și cu încălțările murdare.

Doamna doctor tună și fulgeră preț de cinci minute. După ce se mai liniști, ceru explicații.

Pacienta începu a se apăra:

 „Am plecat că am rezolvat repede. Doctorii cei tinerei au fost simpatici și cu mult spor la muncă.

Din moment ce aveam niște timp liber, am plecat la cimitir, aproape, pe Calea Turzii.”

Un pumn bătu în masă : „LA CIMITIR? LA PATRUZECI DE GRADE LA SOARE?!”

„Mi-am pus pălăria cea galbenă, ce credeți? :D ”, se lăudă mândră doamna.

„Nu aveți nici o scuză! Era să sunăm la autorități, și să riscăm a ne face de râs. Vă dați seama ce ați fi putut păți?  V-am și sunat de patruzeci de ori. Domnul doctor e aici de față, poate să confirme.

 „De ce nu ați răspuns?”

„Păi, știți, mobilul e nou și eu nu aveam unde să mă spăl de la plivit.”

Coordonatoarea își dădu ochii peste cap: „Vaaai...! ȘI totuși DE CE AȚI PLECAT?!”

„Eu am venit pe la 12, dar am văzut pe ușa de la asistente un afiș pe care scria „Biletele de ieșire se dau doar după ora 14:00””

„Stimată doamnă... Acela era un anunț pentru cei internați. Dvs. sunteți cu regim special. Când sunteți gata, vă și externăm. În fine, dați foaia și cardul.”

În mai puțin de o oră, pacienta plecă însoțită de biletul de ieșire, și cu promisiunea că pe la noi nu va mai trece.

Supriza din salon

Într-o zi de toamnă, cu ceva timp după sfărșitul programului, intru îmbrăcat în haine de stradă în salonul domnilor pentru a da unuia dintre ei un rezultat mult așteaptat, care doar ce venise.

Cei patru pacienți, cu vârste cuprinse între 55-70 de ani, stăteau după ușă, câte doi pe-un pat și jucau pe masă o tură dede cărți. Erau cărți maghiare.

 Activez mutra de serios, trec de ei, îndreptându-mă înspre geam. Cu coada ochiului îi văd cum rămân mască și dosesc încet mâna de cărți.

Mă întorc. Ei aveau deja mutra de inculpați.

Unul mai răsărit spuse: „ Vă rog, domnule rezident, nu ne spuneți la dra. Dr că se supără și nu ne mai primește”.

„Ce jucați, domnilor?”

„C-Cruce”, se bâlbăii altul.

Zâmbesc: „Toate pauzele din liceu le-am umplut cu acest joc. Ați făcut o alegere înțeleaptă.”

Toți se relaxaseră.

„Și totuși, vă recomand să continuați a vă juca doar după ora 15:00, și nu vor fi probleme.”

Îi dau rezultatul unuia dintre ei și plec împăcat acasă.

Reflecțiile Necuvântătoarelor

În urmă cu cinci ani mi-am schimbat destinul. Trecusem de pe chirurgie pe medicală. Nu știam cum merge treaba în locul acela, și mă confruntam cu mari așteptări deoarece mai fusesem novice cu un an înainte. Da, dar în altă locație,cu alte îndatoriri.

Aveam mai multe foi, mai mulți pacienți și totul era mai detaliat și mai teoretic. Nu suportam nici atunci rutina, și asta o confirma și profilul psihologic DISC.

„Trăiam” cumva acele câteva ore între serviciu și somnul nocturn.

Visam zilnic. La pisicile bunicii mele, cele cu care am crescut. La puii cei gălăgioși și găinile cele pufoase care îmi imitau sunetele și cântau fericite mai departe.
Mai visam liniștea și simplitatea gospodăriei celei enorme, care, prin comparație, avea cu mult mai puține responsabilități.

Îmi imaginam cum ar fi fost să fi dat admiterea la facultatea de medicină veterinară.

Poate mi-ar fi fost mai bine.  Totuși, nu puteam să văd cum moare o găină, dar nici un cocoș. Când eram mic aveam în fiecare an un cocoș preferat, pe care îl îmblânzisem. Bunica nu avea voie să îl taie. 

Cel mai mult îmi plăcea seara, când mergeam în grajd să le închid. Fie le dădeam muguri din salcia aflată lângă fântâna rotundă de beton, fie le dădeam struguri copți.

 Îmi plăcea să le privesc în simplitatea lor, să le cânt două-trei note și să le aud cum mă imită fericite. Le număram, pentru a verifica dacă vreuna nu a rămas pe afară. Le mai verificam gușile pentru a stabili dacă mâncaseră suficient.

 Erau asemănătoare pisicilor și puteau fi mângâiate și imblânzite. Ca să nu mai spun că au fost primul meu auditoriu, înainte să mă apuc de vorbit în public.


***

Cu ajutorul găinilor am ajuns să descopăr multe.

Haide să îți povestesc cum se poate explica procesul de fisiune nucleară dintr-o centrală atomică, având ca material de studiu găinile din grajd.

Atunci când se sperie de pisică sau de șobolani, una dintre găini începe: „Cot-cot-cot-cot”.

„Cotcodaaac”, spune alta.

Prima continuă  cu formula completă „Cotcodaaac”, până când cea de-a treia o imită.
La scurt timp, tot grajdul ajunge a cotcodăci de mama focului.

La fel, procesul de fisiune nucleară implică mobilizarea unui singur neutron, care se izbește de un alt neutron, activându-l și creând energie. Cel de-al doilea se izbește de al treilea și așa mai departe, urmând exemplul ornitologic de mai sus.

***

Cu mult drag îmi aminteam de o găină neagră și supărată. Nu avea mai mult de un an, iar eu nu mai mult de nouă. Simpatica mea înaripată era palidă și apatică.
Găinile, atunci când se simt bine și sunt sănătoase, au energie, și se vede culoarea roșu-aprins la nivelul crestei sau mărgelelor. Când nu, e un semnal de alarmă.

Bunica m-a anunțat că o va tăia a doua zi.

Văzând inevitabilul, am luat o decizie. Nu s-a opus deloc atunci când am prins-o, iar din inocența mea copilărească, i-am făcut un tur privat al întregii gospodării. Am început să alerg cu ea în mână, explicându-i toate obiectivele ca un ghid turistic profesionist.

 Avea asigurat cel mai bun loc, pentru o experiență de neuitat. În mintea mea, ea devenise prima găină zburătoare. O super-găină propulsată de ATP-ul (energia vie) a copilului Horațiu. :D

***

Referitor la ce situația de mai sus fusesem anunțat, dar ce s-a produs într-o după- amiază din luna martie 2015, mi-a întrecut orice așteptare.

Era ora 17:30.  

Nu îmi venea să cred că terminasem așa de repede. De fapt știam de ce am tras așa de tare. Luasem locul 3 la Karaoke acum o lună și astăzi se ținea următoarea etapă. Mă bucurasem data trecută de prezența Nataliei, care mă susținuse, dar acum, din păcate nu mai putea, fiind reținută și ea la serviciu.

Mă schimb de halat, îmi iau ghiozdanul în spate și cobor într-un suflet dealul, pe strada Pasteur.  Când ajung vis-a-vis de gardul verde al Grădinii Botanice observ un cățel crem cu brun, de talie mică spre medie, metis, care era grozav de supărat.

Stătea pe trotuar, rezemat în forță pe picioarele din față, iar cele din spate stăteau adunate. Îl chem cu mine, dar el nu se mișcă. Avea ochii mari și abia respira. Lăbuțele din față îi tremurau.

 Începusem să mă panichez. M-am simțit neputincios.

(„Ce să fac? Nu mă pricep la câini.”)

O sun degrabă pe Natalia. Primise vestea mai grav decât mine. Îmi spuse să-l iau pe sus și să-l duc la un veterinar.

(„Dar unde să găsesc unul în apropiere?”)

Doar ce închisesem și îndată sosi o asistentă de la alt etaj al Spitalului de Recuperare, care își scosese copilul de la grădiniță. Părul cel scurt și prins în coadă avea o culoare morcovie. Era corpolentă, cu păr scurt și purta o geacă de piele maronie.  Discutăm situația și îmi dă un număr de telefon al unui medic veterinar.

Îl sun:  „Alo, domnule doctor, sunt și eu medic, dar de pensionari. Am aici un pacient de-al dvs. care suflă greu. Îmi dau seama că nu se poate mișca. Ce pot să îi fac?”

O voce flegmatică și sacadată îmi răspunse : „Bine. Stați acolo, vă rog. Mă sui în mașină și vin. În maximum 20 de minute, că e trafic.”

„Noi trebuie să mergem, că lui Cosminuș îi este foame... Vă descucați?”, spuse îngrijorată asistenta.

„E OK” , oftez eu „Mergeți liniștiți.”

Văd că trec 10 minute și câinele încerca să se miște, dar doar se târâia. Picioarele din spate nu îl ascultau. Sun iarăși.

„Dle Dr! Pacientul suflă greu. E o respirație accelerată, superficială, chinuită. Nu poate sta pe picioarele din spate. Mai aveți mult?”

„S-ar putea să-l fi lovit o mașină la picioarele din spate.  La cum spuneți cred că pierde sânge pe undeva. Sunt tot în trafic. E groaznic aici. În ritmul acesta mai fac o jumătate de oră bună!”

Starea lui se înrăutățea de la minut la minut. L-am strigat. I-am fluturat mâna prin fața ochilor.

Nimic. Nu mai răspundea la stimuli externi.

Sun și a treia oară, dar de data aceasta nu îmi răspunde.

Mă enervez. Iar nu știam ce să fac. Îmi dau ochii peste cap. Când ochii îmi reveniseră la nivelul solului, mă cuprinseră valuri de fiori reci.

Cățelul stătea întins pe dreapta și nu mai mișca. Doar vântul îi voala fin blănița de pe coaste. Nu îi pot uita privirea fixă și acel rînjet hidos.

„Alo, domnule doctor...”

„Cinci minute mai am!” , sări el pripit.

„Nu mai veniți. Pacientul... nu a supraviețuit.”

La ultima replică mă înecam în sughițuri și în lacrimi. Acestea au continuat tot drumul până acasă.  Nu mai ajunsesem în acea seară la karaoke.

Libertate la pungă

La ce să visezi în perioada acesta, dacă nu la o formă sau alta de libertate?

Se spune că avem doar trei arome pe care nu le putem refuza, din motive de evoluție a speciei:

Sărat, gras și dulce. Toate sunt rare în natură și/sau pe parcursul anului.

De regulă prefer dulciurile (ciocolata, în special cu aromă de cafea), dar azi am luat o pungă de semințe de floarea soarelui. Îmi amintesc în anii copilăriei mele bărbați invitați de tata în sufragerie, care le crăpau de zor, în fața meciului de la televizor.

Doar 2007, în primul an de facultate am prins gustul lor.  Aveam doi colegi olteni, pentru care acele chestiuni sărate reprezentau aurul negru.

Îmi amintesc cun ne strângeam la unul dintre ei în camera de cămin și le spărgeam la foc automat.  Sorin, cel mai înalt și brunet ne-a arătat stilul lui Mărgelatu de a sparge semințe. Ținea una între incisivi și o crăpa, apoi o scotea afară prin lateral, cu o mutră plată, super cool. A obținut respectul și aprobarea celui scund, zis dupa numele de familie „Albu”. Acesta avea păr blond, cu ochi verzi, și privire fixă care umbla mereu cu  buletinul la el, deoarece nu arăta nici la chip mai mult de 13 ani.

***

Sorin și cu mine eram de regulă nedespărțiți.  După un concert de a lui Johnny Raducanu, ne-a prins gripa pe toți. Două camere de oameni suferinzi. Colegul lui de cameră, Costel, și cu mine ne-am tratat clasic, dar Sorin avea altă abordare, mai naturistă.
 Într-o dimineață am așteptat după el să își răcească ceaiul de ceapă roșie. Am alergat și inhalat în mod precipitat aerul cel răcoros al dimineții, cu ghiozdanele pline în cârcă, doar-doar să ajungem la seminarul de anatomie.

Când intrasem pe ușă, domnul doctor cel grizoant și tuns la zero, cu nas mare și cu halat moale roșu tocmai se așeza la masă. Grupa noastră era în capătul unei săli enorme.

Ajungem la masa cu pricina.

„Domnilor. Afară!”, spuse el sec.

„Dar-dar”, se scăpă Sorin.

„Ce temă am avut de pregătit pentru astăzi?”

„Tema de data trecută :D”, rânji eu inocent.

„CA-RE ES-TE...”

„Planta”. 

>pauză dramatică<

„Plantă ești tu, domnule coleg. Și plantele staau...”

„Afară...”, am răspuns resemnați deodată.

Noi doi eram liberi. Nu ne-am dorit, dar am primit, sșa că ne-am dus la magazin să luăm ceva pentru a sărbători. Te las pe tine să ghicești cum.

***

După două zile, lucrurile au luat o altă întorsătură.

 În acea după amiază, eram la Sorin în cameră. Stăteam așezați pe pat, vis-a vis unii de alții și suflam mucii toți trei, dar pe rând.
Neinspirat fiind, colegul nostru își pusese hainele la muiat într-un lighean albastru deschis. El se afla pe jos, lipit de coșul de gunoi cel roșu.

Văzând cu încetinitorul cum șervețelul meu alb cu dungi galbene de verzi aterizează liniștit între haine, aud:

„Bă firi-ai a dracu` de IDIOT!”

Eu am mă aruncasem pe o parte, și rămăsem acolo imobilizat de atâta râs.

„IEȘI AFARĂ!”

Ușa se trântise.

O săptămână nu mai vorbise cu mine. Mai nasol era că îmi era coleg de grupă. Vineri seara nu am mai suportat și am mers la el, cu o pungă mare de semințe.

El se blocă la calculator, făcu ochii mari și exclamă, plin de speranță:

„SEEE-MIIN-ȚEE!”

Redevenisem prieteni la cataramă.

***

În sesiunea de vară, într-o zi de luni la ora 14:00 aveam examenul practic la informatică. Mai era jumătate de oră până la el.
Noi trei eram încă la mine-n cameră. Aveam geamurile larg deschise, și ne bucuram de căldura care venea de afară. Silviu  și cu mine stăteam pe pervazul cel alb, rezemați fiecare de geamurile de termopan. Pe trei scaune de PAL și fier suprapuse stătea Albu, cel scund.

Punga cea verde era pe pervaz, între noi doi.  Farfuria cu modelul scutului lui Captain America era ticsită de coji de semințe. Mai aveam puțin și clădeam un turn din Pisa.

Ora 13:35. Mă simt curios.

„Bă, mai mergem?”

„Haaide să mai stăm”, mormăi Silviu.

„E.”

Ora 13:45. Mă simt deja cu musca pe căciulă.

„Mamă ce bune îs. Mă ustură buzele de la sare, dar mai intră.
Totuși, nu mergem și noi?”

„Na.”

„Nu știu. Fac ce ziceți voi.”, spuse sec Albu.

La ora 13:53 o zbughirăm pe ușă. Urcatul de scări până la strada Hașdeu era un chin. Bătea un vânt cald, dar uscat.

Ajunsesem la timp, dar cu ce scop?

În acea zi, toți trei am picat. Mai bine stăteam să terminăm punga. Așa aproape eram…

***

În anul doi de facultate, Silviu și Costel s-au mutat în căminul de vizavi.

 Un cămin plin de oameni hotărâți, care atrăgeau Poliția destul de des. Nu am mai avut tragere de inimă să crăp vreo sămânță până în primăvară, când l-am cunoscut pe Cristi, care stătea la capătul palierului. Un individ brunet, mediu de statură, cu ochelari și serios… până la proba contrarie. Trade Markurile lui erau tricoul cel vișiniu și cum purta părul: scurt și ridicat. Și să nu uit, datul ochilor peste cap când auzea ce minuni debitam.

Atunci, sămânța a încolțit și motivul pungii a dăinuit.

Adoram modul cum ieșeam și puneam două scaune care încăpeau la fix pe acel mic balcon, și crăpam semințe ore în șir. Nu vorbeam deloc. Nici nu cred că gândeam.  Doar ne bucuram de acele simple crănțăneli. Ore în șir, până nu îmi mai simțeam buzele, sau până mi se irita limba de nici nu mai puteam articula  consoanele „R” sau „L”.

Libertatea mea de acum 10 ani avea ca simbol o pungă de semințe. În această seară aleg să sparg vreo două-trei în amintirea frumuseții vieții de student.

                                                 **    *    **