O dupa-amiază muzicala

                

Pe vremea când Clujul încă nu se umplea vara de festivaluri, oricum strada Piezișă era arhi-plină. 

Campusul Hașdeu îl iubeam pentru că acolo locuiam. Nu eram eu foarte petrecăreț, dar imi plăcea vibratia locului si abundenta de persoane de varsta mea, cu un singur gand : invățatul  plimbările.

Incepuse să fie cald, și mațele începură să îmi ghiorțăie.  Atunci când foamea năpraznică ajungea să depășească lenea și antisocialul, doar atunci ieșeam din casă. Urmam acel drum inițiatic către  acel „supermarket central” și înghesuit, TOVANI. 

Pe drum, în dreapta, observ acea poartă roșie de fier forjat, care era deschisă.
Am început a zâmbi pe sub mustăți. Din spatele ușii albe, cu geam semideschis, mă lovi fără milă un miros... îmbietor de langoș proaspăt prăjit cu brânză

Văzând că nu era coadă, am profitat de șansă, și după 3 minute și 5 zornăituri de monede pe tejghea, adăposteam în mâna mea o foaie albă, cu un șervețel care îmbrățișa o plăcintă fierbinte, cu brânză rasă și smântănă, garnisită de un strat generos de mujdei suculent.  

Cumpărăturile mai puteau aștepta. Am decis să o mănânc cu poftă, fix acolo, în drum, ocazional mormăind și înclinând din cap când apărea vreo față cunoscută...

Dintr-o dată, din stânga-mi, aud o voce senină, parcă de pe altă planetă:

„Horatiu :D. Poftă bună!”

Mă întorc și văd două fete. Una dinte ele era Clara, colega mea de grupă, o cunoscută fiică a pădurii. Era insoțită de Laura, o tipă scundă, slabă, uscățivă, cu păr creț, lung de-un metru ... Avea o figură de parcă le-a văzut pe toate în viață, cu rare sclipiri oculare cristaline de copil inocent.

„Haide cu noi la o cafea”.

„Merg să îmi iau de mancare.”, mormăi eu, greu inteligibil.

„Poti sa iti iei si după. Haaideee, nu ne lăsa singure”, spuse ea miorlăind.

„OK”, îngân eu, inghițind cu poftă.

Se vedea că nu prea aveam prieteni. Profitam de orice ocazie doar să nu stau singur, precum am făcut mai toată viața.

*

Cum am terminat langoșul, am luat-o la goană.  După trei secunde mi-am dat seama că eram singur!

Mă întorc. Cele două abia se urniseră din locul respectiv. 

Laura șchiopa, trăgând piciorul stâng după ea. Iar Clara, din solidaritate, o aștepta.

După o vreme am ajuns la o terasă din partea stângă, ne așezăm pe niște scaune de fier și lemn, pe care stăteau doua perne pătate vișinii. Tolăniți la umbră, ne cinstim viața cu un Sprite, sau cu  o cafea, după gust.

„Ce ai pățit la picior?”

„O nimica toată. Am căzut cînd am făcut alpinism. Mi-am fracturat osul acela subțire și lung. Doar ce am scos ghipsul.”

„Osul acela se numește fibula”, zâmbi prietenos Clara.

„Mamăă ce faain e că sunteți amândoi la medicinăă!!!”, exclamă entuziasmat Laura.

„Mda...”,  am adăugat pe un ton sceptic.

(Gesticulând entuziasmată): „Și eu doream să mă fac medic. Cred că e ca în serialele acelea cu doctori tineri, în care toată lumea și-o pune cu toată lumea! Aia da abundență. Cui îi mai trebuie căsătorie?”

Vizibil șocat, mă strâmb mirându-mă: „Nu e așa, din păcate.”

„Vaaai, dar ce triist. Ce bine că nu m-am făcut medic! Tot geografia e mai faină. Faculta e ușoară, mergi pe teren, înveți lucruri palpabile. La voi am auzit că nici cadavre nu sunt ca să vedeți ca lumea anatomia.”

Clara și cu mine dădurăm din cap.

„De abia aștept să am propria-mi pensiune, de trei margarete. Sus în vârful munților, departe de zumzăiala orașelor mari.  
Spuse acest lucru indicând strada Piezișă, unde parcă se spărsese conducta cu oameni.

„Clara, dacă vrei, poți să stai la recepție. Și așa îți place să citești.”

După vreo oră, privindu-mi ghiozdanul cel gol, care stătea pe scaunul alăturat, îmi amintesc că trebuia să merg la TOVANI.

Cele două sunt de acord să mergem  cu toții.

Eu intru, îmi iau iute cele de trebuință, și când să plec, îmi dau seama că nicuna din cele două nu erau decise ce să iși ia.  Iritarea mea din vremea langoșului umpluse paharul, și am făcut dificilul pas de a pleca acasă, deoarece mi-am terminat treaba.

Credeam că fusese o zi obișnuită, dar nu era așa. A doua zi mă întâlesc la cursuri cu Clara. Radia de fericire.

„Ce păcat că nu ai mai vrut să rămâi 10 minute cu noi. Nu o să îți vină să crezi ce s-a întâmplat după ce ai plecat!”

„CE? CE?!”

„Am lăsat-o pe Laura înaintea mea când urcam Piezișa. Eram ambele cu brațele pline de pungi. 

M-am gândit ca să nu se simtă prost, am mers în urma ei, trăgând și eu piciorul stâng după mine.

Câțiva cocalari cu ochelari, aflați în trecere, au început a râde de noi.  Dar ce știu ei? Nimic!

După câțiva pași, observ că se alăturaseră două fete zîmbitoare în spatele meu.

Pe când am ajuns în față la BOOHA BAR, se formase o adevărată coadă! 

 Un tip chelios aflat la o masă la acea terasă, repejor iși duce mâinile la gură și strigă cât îl țin plămânii”:

„THRIILLEEER!!”

Apoi, către DJ: „Gicule, bagă mă, piesa aia!”                                   

R: „Instant, toată Piezișa se alăturase, cântând și dansând!

Am auzit și ce se vorbea în jurul nostru:   ”Cel mai tare flashmob ever! ”
”Ce tribut fain regelui pop!”;Respect celui care a organizat, ca a ieșit mare hit!”

***

O după-amiază aparte.

"Băi!", izbucnesc furios,  "care a dat drumul la ventilator? Mai și pocnește! Și dormeam atât de bine!"

O voce feminină drăguță completă atmosfera:

 "Gigeeel! Uuite! Un porumbel!:-D".

 Mă intorc și privesc de după frigiderul cel alb. 

Perdeaua alba de la camera facea valuri, iar musafirul bătea frenetic din aripi să iasă afară, ciocănind ritmic cu capul de geam.

Toată camera 306 s-a mobilizat, si fiecare facea ce stia mai bine. Eu tineam deschis geamul, și Alina, invelită pană la gât cu pătura albă, cu mainile la piept, zbiera să nu ii facem rău că e speriat, săracul. 

Hamido era în picioare, pe pat și Ionuț care era pe masă, erau specializati în evacuat înaripate.

Toată tărășenia a durat vreo cinci minute, iar nici un animal nu a fost ranit în timpul activității.

La scurt timp, geamul era închis în poziție verticală, și cei patru colegi se bucurau fiecare de  dulcelele somn de amiază.

Arnolde

Noaptea se lăsase de multa vreme peste campusul Hașdeu.  Vântul se juca printre rămurelele arborilor, in paralel maturand frunzele galbene de pe trotuarul umed.

Hamido, colegul din Mauritius, purta un tricou roșu, si stătea la masa lui din stânga ușii. Ocazional sorbea din ceaiul verde, din care ieșeau aburi de aromaterapie. 

Avea sa fie o noapte lungă, plină de pagini din cartea de obstretică-ginecologie.  

La fiecare gură, îi puteam vedea dinții neobișnuit de albi, prin transparenta cănii cu dungi orizontale.

Având patul vis-a-vis de el, il observam ușor cum petrecea ore in șir la laptopul său vișiniu, micuț, pe  care scria DELL. 

Eu ma chinuiam, rezemat de frigiderul care bâzâia de zor, cu o carte de microbiologie în brațe.

La un moment dat, brusc, se ridică si face cinci pași. 

"Horațiu, uite tu afară!", spuse el urgent.

Curios, ridic privirea și mă întorc.

"Haide, tuu, repede!"

Precaut, mă apropii cu pași mici. 

"Acolo! E Arnolde!"

Mă uit."Ce mă? Uunde?" 

"No.", o reteză el ferm, " l-ai ratat. Sunt foarte suparat. Acum a inchis ochii."

Frustrat că m-a deranjat, aștept explicatii. El se intoarce la masă si revine lângă mine, dupa ce isi termina ceaiul dintr-o sorbire. 

"Arnolde trăiește, tuu! Dar e asa negru incât dacă stă noaptea în copac, ii vezii doar ochii!"

Ma abtin sa nu râd, dar bufnesc...

"De ce rade tu? Vaaai, Horatiu, ce ra-siiiist esti tu. Ti-am mai spus eu!"

Gigel, colegul tuns scurt si cu cioc, se afla langa noi, la masa de lânga geam. Acesta asculta muzica la castile lui cele mari si negre. Ele tremurau din răsputeri, mai ceva să cadă.

Mă întorc înspre el:

"EU, RASIST? DAR ȘI GIGEL RÂDE!!"

Acesta se strâmba ca dupa o felie de lămâie

 Fața-i era roșie ca racul, și mai avea putin si cădea cu scaunul de la atâta râs!

"Da, dar TU ai râs primul. Meriti o diplomă pe perete "CEL MAI RASIST COLEG" ", deschisese palmele Hamido.

"Hei. O știti pe aia?

Un moment."

Ionut deschisese rapid o pagina de internet si ne citi: 

"Eu cand ma nasc, sunt negru,

 Când mă infurii sunt negru. 

când is bolnav sunt negru.

Tu, când te naști esti roz.

Când te enervezi esti roșu.

Când esti bolnav esti galben palid.

Și după toate acestea, eu sunt omul de culoare, măi curcubeul naibii?!"

Râdem cu totii un moment, dar eu simt sa reiau: "Arnold ne-a trădat. A fugit acasă. Bine că nu ne mai sforaie nime".

Gigel prinsese curaj: " Lasă că azi noapte abia am dormit de la ce concert ai băgat, Horațiu".

"Haide, tu. Săracul Arnold. Doar fierbătorul a mai rămas din el." ,gesticulă frenetic Hamido.

"Nu doar. Și... asta", indică Ionuț.

Pe geamul de la cameră, o amprentă mare a unei mâini stătea acolo, ca la expozitie.

"There is still hope!", rânji Hamido.

 "Acum, in 2008 putem sa il clonăm pe Arnolde. Tu ai prieten la Genetical Engeneering, Horațiu..."

"Rezolvăm... " Mormăi eu.

---

Cert e ca pe Arnold nu il mai văzusem de atunci. 

Era. Simpatic in stilul lui de bunic. Avea peste 50 de ani, originar din Franța. Era aproape chel, cărunt, negru, purtand același pulover vișiniu croșetat de nevasta-sa.

Venise dupa ce avea doi copii, si o cariera in IT, pentru a face medicina la Cluj.

Nu prea avusese spor, si nici tinere de minte. Din pacate, frecvent patea sa uite a plati cotizatia la cămin.

Multumesc, Arnolde pentru o amintire frumoasă și colorată. Aaa, si pentru fierbătorul cel gri.

*

Ce s-a întâmplat cu Arnolde? Nu știm,dar patul lui, din stanga geamului rămăsese, până la sfârșitul anului universitar, pe post de depozit și cuier. :-P

În unele nopți, îl auzeam pe Hamido cum vorbește în somn, repetând si uneori strigând

"Tu ești rasist. Ce rasist ești, Horațiu. Ești RASIIIST!"

Îar într-o dimineață caldă de vară, găsesc pe frigider lipit un post it galben, pe care scria: 

"Horațiu, multumesc la tu, ca nu ai sforait asa tare noaptea trecută, cu cu beuu nai bii! :-D"

Gigel, din camera 306

Gigel era cel mai calm dintre oameni. Până se îmbăta...

Legenda spune că, adolescent fiind, se plimba într-o noapte cu niște tovarăși, prin orașul lui natal, Câmpulung Moldovenesc. 

Fericit nevoie mare, și înarmat cu o sticlă jumate plină de votcă, se oprește în mijlocul unei străzi late, și observă că toate retrovizoarele de la mașini erau orizontale.

"Săracele...ce viață au și ele... Așa tensionate... Mă simt generos. :D
 Haide să le dăm concediu!"

Și dăi, și dăi! Pe măsură ce ele cădeau...rând pe rând, alarmele mașinilor sunau. 

Iar cand prindeau câte un Mini Cooper, cu farurile lui rotunde, le era mai mare plăcerea să dea la țintă cu ce prindeau mai aproape, de pe marginea drumului.

Nici nu regreta drumul de a doua zi până la secția de Poliție... Nu ca ar fi fost primul din vara aceea 😅.

Actualmente, nu mai bea.

Totuși, de când are diabetul, consumă doar whisky cu cafea. Îl înțeleg perfect.

Alcoolul deprimă Sistemul Nervos Central, (adică iei somn), iar cafeaua, prin continutul ei de cofeină, stimulează SNC-ul (te trezește).

Deci, combinându-le cu măiestrie, obții absolut nimic. Nada. 

Acum, reteta de mai sus era pentru un om normal. Gigel al nostru lua somn la nici 15 minute de la consumul unei cafele fierbinți, a cărei energii eliberate ar fi alimentat un cămin întreg timp de 24 de ore.

Dar a fost o noapte în care Gigel ar fi vrut să doarmă și nu putea...

4 ianuarie 2009, ora 3AM.

Venise cu trenul de noapte, ajungând primul în cămin. Portarul avea lumina stinsă...dormea dus.

 După ce urcaseră cu bagaje grele până la etajul 2, istovit, o rugă pe Alina să deschidă ușa. Ea ezită, dându-se un pas în spate. 

Nervos, trânti pe jos geanta cea mare de umăr și răsuci cheia în ușa cea maro închis, care se deschise cu un scârțâit. 

Dintr-o dată,  pe Alina o luase o stare de leșin paroxistic, iar lui ii se intorsese stomacul pe dos!

Un miros hidos, dulceag și concentrat de hoit procesat invadă holul căminului.

Fără a zăbovi, Gigel o zbughii către geam, și îl deschise larg, apoi în secunda doi, înapoi pe coridor, trântind ușa după el.

Brusc, clanța ușii de vizavi pocni, și dinăuntru se auzi :

"Care mama dra..."

Omul nostru, aflat în chiloți, se blocase în prag, având lacrimi în ochi.

"Aoleu, ce puteee" ... trântind ușa de la camera sa.

După ce deșertară bagajele în căminul vecin, unde stătea Alina, cei doi curajoși reveniră la locul crimei după trei ore.

Nu putuseră dormi deoarece șocul fusese prea mare pentru a fi măsurat, nici de s-ar fi inventat vreun aparat.

Aerul era respirabil, iar inculpatul era frigiderul.

O dată deschisă ușa, se scursese pe jos o masă generoasă galben-brună, semisolidă, ce a fost odinioară "ceva"  proteic de origine domestică. 

 Harnici din fire, au început să curețe de zor, fiind primii clienti cumpărători de oțet din întreg campusul.

Pe când am ajuns în cameră, cu o sacoșă grea (vorba taximetristului) cât o juma' de porc... ÎNCĂ MIROSEA fad! Și era ora 18 30. 

Tare s-au mai suparat că am avut tupeul de a mă deranja mai mult mirosul de oțet!

Ce se întâmplase de fapt?

Administrația căminelor, știind că nu mai există studenți cazați pe perioada vacanței, nu doar că îl închisese, ba și mai mult, tăiaseră curentul.

Ceea ce au descoperit cei doi norocoși acolo, fuseseră cremvurstii mei lăsați în congelator și amestecati fortuit cu o fostă brânză de burduf, de pe un grilaj inferior... Mmm... delicios de gustos!

Pentru depozitare, că am apelat la pervaz, și la bunătatea unui coleg de palier deoarece frigiderul era nefuncțional momentan.

Am mai dat în acea zi o tură de curățire, că... doar era al meu.

În noaptea aceea am dormit cu frigiderul și cu geamul deschis, având de data aceasta, capul înspre ușă.

***.  

Apropo de nopți nu tare dormite urmează...

O noapte de pomină  

Mai, 2009. Într-o anumită seară.

Fierbătorul lui Arnolde duduia de spor ce avea!

Gigel îngenunche și îl trase din ștecher, turnând apa în cana lui mică de inox. 

Murmură fericit și abia inteligibil "yeeey, coffee!".

Eu, aflat în patul meu, cu ochii cât cepele, băgam acatiste... 

"Cum poți să bei cafea SEARA?"

Rezemat pe spătarul din piele a scaunului rotativ, Gigel  îmi răspunde liniștit, ridicând din umeri:

" Pentru că îmi place"

Atmosfera era una relaxantă, asigurată de trei veioze, pozitionate strategic în cameră. Acestea generau o lumină caldă îndreptată în sus.

Alina, stătea în patul lui, rezemată de perete, parcurgea cu markerul galben fluorescent niște cursuri.

Hamido stătea la laptopul lui, încruntat și rezemat în palmă, bombănind în limba lui nativă, creole.

Eu mă dau bătut și bag niște Need for Speed Porsche.

Cum aștepta să se instaleze jocul, lui Gigel ii se păru că totul încetinește... 

Oare era jocul de vină?

Sau era amețit de la oboseală?

Parcă nici nu mai vedea bine... Totul era în ceață.

Era doar ora 20:30... Și secundele durau cam mult.

Sări dintr-o mișcare, ateriză în pat pe burtă, lângă Alina, care îl mângâie pe cap. 

Iar de sus, de pe perete, posterul rosu cu negru al trupei Green Day îl veghea asumat. 

Acesta adormi instant...

La câte o oră distanță, fiecare dintre cei din cameră se puseseră la somn.

(…)

"Horațiu", șoptește din departare o voce de femeie.

"Hmm..."

"HORAȚIUU!"

"Da? Ce-i?"

"Gigel are pielea rece.".

"...?!!!"

"A adormit cu geamul deschis pe el aseară. Sunt ingrijorată.
 Trezeste-l pe Hamido".

"Nu. Fă-o tu! Eu nu vreau. Și așa îl sforăi de regulă"

Acesta, o dată trezit, îl testează ca un medic adevărat. Gigel deschidea ochii, dar nu răspundea la comenzi vocale.

Am convenit să chemăm urgentele.

El apelase 112 si părea să se descurce, chiar si la ora aceea târzie. Le dăduse adresa corectă, stăpânea limba română. Până când.... S-a blocat. Face niste ochi mari mari si gesticulează agitat:

"Cum mă numesc?  Eu?! :O  Aaaaaa.... "

 (pe buletin scria Meetanint Vaikhoo, iar porecla era Hamido).

"Maa numesc... Horațiu și aaaaa..."

Eu îi șopteam în cască pe silabe

"St**-**-***-cu".

Pe noi ne umfla râsul, dar ne-am abținut cu greu, nu doream sa creadă ca e o glumă proastă, deoarece chiar aveam o urgență!

Mândru nevoie mare, se ridică de pe pat și își umflă pieptul spunând convingător:

 "Daa, stimată doamnă! Eu sunt H.S, bun student la medicina anul 2! Nu mai veniti, va rog, ca e dezordine!"

Asa de bine m-a imitat, incat eram mai mândru decât el 😅.

La venirea echipajului, eu redevenisem Horatiu. 
Hamido era in modul lui incongito de străin areactiv, care nu pricepe o boabă de limbă română.

Camera era o treime plină cu oameni în roșu, cealaltă treime cu truse de medicamente, iar restul era cu studenti somnolenți si îngrijorați.

I-a incurcat putin bicicleta cea portocalie, incat au scos-o pe hol.

Smurdiștii i-au luat glicemia, care era către 30 mg/ dl (normal între 60-90).

Rapid I-au administrat niste glucoză 5% în perfuzie și... Gigel al nostru se trezise brusc.
Nu își amintea nimic, râzând și spunând cat de bine a dormit si că se simte excelent. :D

În plus, a recunoscut că a mai pățit asta și că am fi putut să îl lăsăm în pace. :-)

Apoi, ne-a luat putin la rost:  

"Heei, UNDE e bicicleta mea?"  :O 

Acea bicicleta, cumparata pe piese,  valora putin peste 7000RON.
O reactie normala, din partea lui.

Mesaj pentru acasă: uneori pancreasul mai secretă insulină, peste doza obisnuită administrată de pacient.

 Gigel ne-a mai relatat apoi că un diabetic insulinonecesitant are în trusa sa o siringă cu glucagon, pentru a contracara efectele dozajului inadecvat.

Iți mulțumesc, drag(-ă) cititor(-oare)!

Analiza in profunzime a unor melodii preferate, dar agitate

Din fericire, natura ne-a dat toamna tocmai pentru a ne apropia de interiorul nostru. 

Gata cu distractiile verii! Devenim gospodarii colturilor noastre interioare.

Se spune ca inteleptul invata de la toti oamenii.  

Asta-seara doresc sa fiu putin mai intelept decat  am fost ieri, si am ales cateva piese rock agitate din perioada liceului meu (2004-2007).

Constat cu stupoare ca dincolo de urletele si frustrarile celor care isi sustin parerile la microfon sunt cateva nevoi neimplinite.

1. Sa incepem cu Devildriver- Digging up the corpses

„Everyone's Got Skeletons In Their Closet
 Don't Ask Me, Where They Got It
 You Should Have Told The Truth A Long Time Ago.
LIAR! LIAR!

Digging Up The Corpses (Once Again) Tell Me Another Story.
Digging Up The Corpses, That Haunt You, That Haunt You.”

Aici, dezhumarea cadavrelor nu are de-a face cu vreo fapta ilegala. Mai probabil ca solistul are o nevoie acuta de adevar si dreptate, fiind mintit de cineva cu care are un anumit tip de relatie.  

E o nevoie de sinceritate, precum si cererea celuilalt sa dezgroape cadavrele sale, poveste cu poveste,  si  astfel sa invete din ele, ca sa fie el/ea in regula mai intai, si mai apoi relatia lor va putea creste (cred eu) armonios.

NB, ”Devildriver” se spune ca era un obiect cu care vrajitoarele izgoneau demonii.

 Continuam cu Mudvayne- Forget to remember

”What have I done? Where have I come from
When I burnt the backs with the sun through a glass did I seal the loss that's become me?

Feeling undone. What have I become?
When I turned my back on you I turned my back on myself and became this machine”

Aici, protagonistul incepe un drum spre interior, dandu-si seama ca a devenit, pe nesimtite o caricatura automatizata a sa, ducand la  o inevitabila scadere a calitatii relatiei.

Thoughtlessness Selfishness  Hopelessness Arrogant

I feel it on the inside
Twisting and contorting
Shadows in the sun Filter through us
Still wrestle the demons that arrested me as a child
Confession rejected 

We grow up To give up

In continuare, omul nostru suferind, devine constient de cum a devenit, prin cele patru cuvinte din primul rand. In el se da o veritabila lupta intre demonii care l-au tinut prizonier pe copilul sau interior, si isi da seama ca trebuie sa renunte la inchisoarea lor, evadand din ea.

***

PS. Acum ma simt pregatit sa dau (iar) bacul la limba si literatura română. :P

Concluzie.

Am destule exemple ca persoanele care prefera muzica rock si nuantele ei au o viziune faina asupra lumii si o inteligenta peste media populatiei, si bravo lor pentru asta!

Anumite melodii rock au o traire emotionala intensa, si nu trebuie sa ne incarcam cu trairile muzicienilor. Dar avem ceva din noi care rezoneaza cu mesajul lor.

Constat cu bucurie si cu stupoare, ca dincolo de zgomotul acela, se afla un om cu un suflet, la fel ca al meu si ca al tau, care a ales sa alchimizeze trairea sa, transpunand-o in muzica.

Avertizare: Ritmul si incarcatura melodiilor de mai sus sunt destul de intense, putand fi considerat negativ.

Dar haidem sa nu clasificam totul in nuante absolute de negativ si pozitiv. 
Prefer mai degraba UTIL si INUTIL.

O seară interioară plină de fructe de digerat sau de aruncat!

Dăruind...

Nu conteaza ce oferi, ci starea din care oferi.


Astazi a fost o zi deosebita, in care am fost ajutat de multe persoane, culmea, fara sa cer, in momentele oportune.

Dar sa revenim la saptamana trecută....


***

Am contactat-o pe o doamna care se ocupa cu organizatul bazarului NUCA Garage Sale [targ caritabil de toamna] , a organizatiei create pentru ajutorarea pisicilor si cainilor. Era peste mana sa donez lucruri care nu imi foloseau, dar erau in stare buna, tocmai pentru ca eu nu mai locuiesc in Cluj.

Sau asta suna aaa... PROVOCARE? :D 

Asa ca m-am pus pe treaba.
In wekend mi-am adus de la bunici prima mea chitara, FLAME DG400, cumparata de acum 4 ani, in stare grozava, pe care am si lustruit-o si am adaugat ceva bonus.
Apoi, am adaugat aparatul meu Made in Japan: Panasonic TZ4, cu DOI acumulatori buni inca de la cumparare, functiona destul de bine. Sigur ar fi bucurat un pasionat de fotografie care nu isi permite un aparat mai scump de 100 de lei.

Am inceput sa intorc apartamentul de la Sebes pe dos, si am gasit urmatoarele.

Trei carti (aventuri, de cuplu si cu animale)
O pereche de ochelari 3D noi
Un magnet de frigider
Un metru de croitorie
O casuta de ceramica
O rola de smirghel
Un fluier de tip cocoș
O borseta sport aproape noua
O perna potcoava pentru mers cu autobuzul
O patura in stare buna, dar pe care nu o mai foloseam
Trei tricouri sport in stare buna, la fel
Un adaptor de 3.5 spre jack de amplificator chitara electrica.
+
Chitara Flame, husa, pana, curea
Aparat foto Panasonic TZ4 cu incarcator si husa


Le-am pus pe toate cu grija in folie si le-am trimis sa bucure pe cei care le aleg. Iar chitarei i-am spus sa duca o parte din rabdarea mea unui om care are nevoie sa invete, dar care nu isi permite un instrument mai scump.

1. 

Dimineata, am plecat  catre serviciu cu o plasa burdusita intr-o mana, cu ghiozdanul in spate, cu chitara in alta, chinuindu-ma sa tin cu ultimele doua degete si punga de gunoi si mancarea de pisici in aceasi mana.

Cand dau coltul blocului, aud in spatele meu niste pasi... Ajung la capatul blocului, si ma opresc. Las chitara jos si strig pisicile.
Un nene se opreste in dreptul meu. Era tuciuriu. slab, netuns, si umbla foarte greu, ca si cand avea un picior mai scurt decat celalalt. Avea o mana stransa, nefunctionala, mai probabil post AVC...

Ma priveste fix si zice cu avânt: „Dă că mă duc eu la gunoi cu plasa”.

Mie nu imi venea sa cred. Nu imi cere nimic, si ma ajuta? O fi de la chitară, că, deh, muzicantii se inteleg intre ei :P
După o secundă m-am deblocat si i-am zis omului din spatele aspectului sau un sincer: „Mulțumesc!”

2.

 Dupa serviciu, ma indrept frenetic către autogara, la fel de incărcat. Autobuzul era deja parcat, cu motorul mergand. Grabesc pasul...

Domnul sofer tocmai terminase de mancat un covrig, si statea rezemat cu mana dreapta de usa de la bagaje.
Îmi vede chitara. și  da din cap admirativ.
După ce pun plasa cu grija, dau sa intru cu chitara in autobuz, dornic sa o duc cu orice pret. Si intre picioare daca e musai.

Imi face un semn ca are o usa in spate mai mica, unde nu sunt bagaje...

Mie tot nu imi venea sa cred. Incă un ajutor!? Superb. Era un om simpatic si politicos, cum rar mai vezi!

3.

 Ajung in Observator, si livrez fericit pachetul unor persoane faine, cu imbracaminte si stil de rebel, dar cu un zambet larg si cald, care m-a ajutat in a imi recapata increderea in oameni.
 Doamna nu isi mai putea stapani bucuria pentru ca primeste atatea chestiuni pentru micuți. Imi spune repede ce a mai primit in ultimele saptamani.

4. 

Dupa ce am achizitionat un vehicul de transport, grozav de util. intr-un pachet grozav de greu, ma intalnesc cu tipul de pe BlaBlaCar, serviciu de transport ad-hoc intre localitati. Ieftin si bun. Platesti si cu povesti, pe langa ceva banuți.

Dupa ce facem loc cutiei enorme in portbagaj, il rog sa ma duca pana acasa, in fata blocului, in drumul spre Sibiu.

Nici nu a respirat bine si deja era de acord!

Concluzie.

Am avut o cursa faina, plina de povesti, intr-o zi plina,  si acum vad ca viata poate fi si altfel!

Astazi nu a fost usor, dar am perseverat! Inca un pas spre minimalism.

Dupa cum spunea un vorbitor de la TEDxCluj 2019, o fapta buna care nu e scrisa sau povestita, isi pierde jumatate din valoare, deoarece avem constanta nevoie de modele pozitive, care sa contracareze stirile tensionate prezentate de mass-media.

Sunt recunoscator fiecarei persoane care m-a ajutat, chiar si prin prezenta ei in viata mea!

PS: Mai puteti dona, daca sunteti din CLUJ, pana pe 13 septembrie.

Asociatia NUCA

EVENT FACEBOOK 15 Septembrie

Music, Critical Thinking, and a few Personal Needs

I`m a big fan of music. I especially feel Jazz, Blues, and also Soul and Funk.
A few years back, i noticed i could have a musical comeback to almost every conversation that I had. And it went nicely, entertaining the people I was with.

I`ve discovered the guitar about 4 years ago, and exploring the basic fingerstyle method ( harmonics), 12 bar blues, power chords (think of ACDC) and basically simple tabs of every song that i could think of (and could find online).
This, along with the public speaking journey in a renowned local club, helped me enhance and exercise my vocal variety (pitch, pace, power, pauses), and to teach it to everyone that I`ve been in contact with. All of them combined, with the critical thinking at my job, gave me an ehnanced hearing and argumentation techniques.

Thus, I have a confession to make.
I absolutely love the complexity of this David Guetta song:



   

But why do I like this pop song this much? So I started to write a youtube comment, that I later edited in order to become this post :
"I don`t really need to watch he video in order to enjoy this piece of music. Bebe Rexha.has a great tone of voice.

Also, the xylophone is very rarely used in music nowadays.

The CONTRAST between the roughness (warrior-like) tone of her voice, her vocal variety, (the way she is playing with her voice), her excellent pronounciation AND the monotonous, simple and uplifting song of the xylophone is PURE GOLD. Also, speaking the truth of both sexes, right below or very "ears", in the first part of the song. Men : dressing up the truth (Lying aka mastering the art of words and speech).
Women : dressing up for you (in order to stand out from other women, and to be appreciated, using make-up to look more attractive). In other words she needs to be told the truth, and the name is the purest and most beautiful song that you can hear in your lifetime. In my opinion, by saying "I`m dying to belive you",she tells the man she needs to feel special and meaningful to him.

Off the record, It reminds me of the 5 lOVE LANGUAGES book. In this case it`s the first one (words of affirmation). Saying straightforwardly what you like about the other person.

David Guetta remains a master of music. I`m glad he`s back.. "
And he STILL tailors it to my needs :P.