Astazi am trecut pe la tata. Din una in alta, dupa ce am mancat de amiază, am vorbit de bunica de 91 de ani și de alte neamuri trecute de 80. Mi-a confirmat ce mi-a spus ea cu o zi înainte. Un monument sub formă de cruce, care era aflat în mijlocul satului era închinat fratelui ei care a murit în Primul Război Mondial.
Tata continuă să mi se adreseze cu o voce relaxată, postprandială și spune:
„Tuca Iancu, bunicul meu avea o mustață sub formă de clopot, ca la Austro-ungari, conform vremurilor. Știai că a fost prizonier de război în Odesa, Rusia? A stat patru ani acolo. În primii doi nu erau lăsați să iasă, dar ulterior le dădea bilet de voie.”
„Dar nu era riscul să fugă?”
„Unde să fugă? Erau în uniforme de deținuți și nici măcar nu încercau.”
„Tuca mi-a arătat ce a învățat în lagăre. De foame, iarna prindea vrăbii cu semințe puse sub o oală mare, rezemată de un băț cu o sfoară legată de el. O dată ce ele rămâneau sub oală, ciocănea pe fundul ei și ele erau amețite. După, ridica oala, le prindea pe rând, le sucea gâtul, le ciupelea și le mânca.”
„Sigur ai ce mânca de ele?”
„Desigur, carnea de pe piept. Îți imaginezi că le preparau termic înainte, la proțap, Apropo de asta, știai că rușii nu auziseră de tigăi? Doar fiartă și la grătar preparau carnea. Tuca Iancu le-a făcut niște tigăi din tablă zincată, în care a pus grăsime sau untură și rușii erau încântați de varietatea culinară pe care a a adus-o”.
„Cum au scăpat?”
„Au primit după patru luni de la încheierea războiului un ordin scris și le-a dat drumul. Nu știu prin ce mijloace a ajuns înapoi în sat și nici cât a durat. Probabil cu trenul sau cu căruța.”
Am plecat îmbogățit prin această istorioară. Uneori sunt binevenite, mai ales când nu ne chinuim cu detalii urgente și cu povești tensionate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu