Ora 9:55. Luni.. O hoardă de rezidenţi îngânduraţi se
strânseseră în faţa saloanelor de la
etajul I al Spitalului Clinic de
Recuperare. Fiecare cu specialitatea sa, îmbrăcaţi fiecare în colorate costume
de clinică. Spitalul se putea mândri cu astfel de piloni de susţinere
(albastru, verde, roşu, siclam).
La ora 10 începea vizita mare. Fiecare işi repeta mental
prezentarea cazului său, cât de bine posibil.
Uşa mată de la intrare se deschise, iar un domn la vreo 60
de ani, slab, scund păşi degrabă având mâinile la spatele halatului de molton
albastru închis. Era grizonant, cu ochelari dotaţi lentilă groasă,
dreptunghiulară. Intră în primul salon, şi responsabilii după el. Repejor,
salonul se umplu, iar jumătate dintre rezidenţi rămăseseră pe coridor.
Era salonul VIP. Pe domul profesor îl aşteptau acolo doi
pacienţi, fiecare cu toracele ridicat pe pat la un unghi de 60 de grade. Erau intubaţi de câteva zile la aparate.
Rezidenta brunetă cu costum galben, având părul prins în
coadă începu prezentarea cazului. Vocea îi tremura, iar privirea era îndreptată
în jos, la foaia de observaţie.
O voce răguşită: ”Văd
că ăştia doi nu discută cu noi.”
Rezidenta înghiţi în sec.
Tăcere.
“Când le dam drumul la ăştia?”
Ea privi către uşă. Un doctor scund şi rotofel făcu un pas înainte, iar cu o voce de
mitralieră ii se adresă:
„D-Domnule profesor, nu avem cum să îi lăsăm
acasă. Joi le punem Holter de tensiune, respectiv de EKG. Mai trebuiesc
investigaţi.”
„Nda. Bine.” ,spuse el plictisit „Cum de sunt pe paturi?! Pe astea două TREBUIE să le avem libere.”
„Au venit vineri amândoi. Ziceau că au vorbit cu
băieţii de la angiografie!”
„BĂ! Data viitoare spune-le să vorbească cu MOŞU!
Că el e şeful aici. Nu băieţii!”
Tăcere şi mai
mare.
Mormăi ceva, îndreptându-se
spre uşă.
Rezidenţii făcură
loc, luând forma de pâlnie.
El se opri, se
întoarse cu jumătate de corp înspre brunetă şi îi acordă ferm feedbackul:
„Auzi, mâine când prezinţi să te uiţi la mine
în ochi, nu unde te-ai uitat azi. Nu-s nici pitic, nici aşa urât.”
Ea scârţâind ca o
mâţă: „Da, să trăiţi!”
Salonul 3 era de
femei. Cinci doamne stăteau întinse pe pat.
Nici nu a început
bine rezidentul să prezinte cazul, că fu degrabă întrerupt.
„Doamnele nu ştiu cum să stea. Ca la plajă... Nda.
Nici o treabă nu au. Când vine profesorul, măcar atâta respect să stea în fund.
Când eram eu de vârsta voastră, pacientul la vizită stătea în poziţie de
drepţi.”
Rezidentul înalt
cu ochelari il întrebă din priviri dacă poate continua.
Proful observă
pacienta aflată în patul din mijloc. Era ca o aşchie palidă, la vârsta a treia,
cu plete, inexpresivă şi cu o privire fixă, aţintită în tavan.
„Şi doamna ce aşteaptă?
Aşteaptă şi ea zile mai bune...”
Chicote de râs de
pe hol.
Veni şi rândul
meu, în salonul cinci, plin cu bărbaţi.
Până să încep,
feedback-ul veni: „ Băiete, auzi ceva cu
stetoscopul ăla?”
Codindu-mă, scot
un jumătate de „Da.”
Continuă rar şi
clar: „Fii atent. Nu vă zgârciţi la bani.
Uneltele trebuie să fie de calitate, ca la un maistru bun. Ce ai tu acolo e
stetoscop de tensiune.”
Pune mâna pe
planul de tratament, agăţat de pat. Îl studiază atent şi ridică sprânceana
stângă.
„Domnul de pe pat e ardelean. Se vede.”
Tăcere.
Proful continuă
schiţând un zâmbet, întorcându-se înspre hoarda de rezidenţi.
„Fiţi,
băi atenţi. DOUĂ BETABLOCANTE în schema de tratament! Şi cu toate astea încă
respiră. Cum e bradu-n munte!”
Salonul şi holul
vuiau de valuri de râsete.
„COR-NE-LE!”
Un doctor
flegmatic şi plictisit răspunse afirmativ.
„Fii băiat bun şi nu mai sta toată ziua în sala de
angio. Mai coboară de pe tron şi verifică foile pacienţilor. Multe cazuri din
acestea am văzut în ultima vreme, veniţi cu scheme. Nici pacienţii nu ştiu să işi
ia tratamentul, că nu li se explică. Nu contează cum vin, ci cum pleacă. Vezi
că e reputaţia noastră aici. Suntem cea mai căutată clinică din Cluj, iar voi
aveţi privilegiul că învăţaţi de la noi. E un motiv de bucurie.”
***
De departe cea
mai provocatoare vizită am avut-o când eram de gardă. Se apropia ora 18. Eram
singurul rezident pe două etaje. Vizita mare, cu proful era la etajul 1, iar la
2 aveam internat un pacient suspect de pancreatită.
Am fost singur la
vizita mică la etajul 2. În al doilea salon, cum am intrat, am trezit fără să
vreau o pacientă stresată, care a făcut tensiune când m-a văzut. Degrabă am
fugit la camera asistentelor, cerându-i să vină cu aparatul EKG, aflat pe masa volantă.
Cum să fii în trei locuri deodată?
Între timp,
rezidenţii se strânseseră la etajul 1. Tot am transpirat până a ieşit hârtia
roz din aparat. Nevăzând modificări am luat-o la sănătoasa pe scări în jos,
ajungând simultan cu domnul profesor.
Pe când s-a
terminat vizita mare, pacientul de la etajul 2 era tot mai rău. Am ajuns cu el
la ecografie, iar doamna doctor s-a uitat cu sonda nu tare potrivită după o
posibilă cauză. Dânsul avea câteva pietricele în colecist, deci am reuşit
imposibilul.
Mai departe nu
ştiu ce s-a întâmplat, deoarece m-am întins în camera rezidenţilor. Nici acasă
nu dormisem aşa de bine.
