Tot soiul de vizite

 Ora  9:55. Luni.. O hoardă de rezidenţi îngânduraţi se strânseseră în faţa saloanelor de la  etajul  I al Spitalului Clinic de Recuperare. Fiecare cu specialitatea sa, îmbrăcaţi fiecare în colorate costume de clinică. Spitalul se putea mândri cu astfel de piloni de susţinere (albastru, verde, roşu, siclam).

La ora 10 începea vizita mare. Fiecare işi repeta mental prezentarea cazului său, cât de bine posibil.

Uşa mată de la intrare se deschise, iar un domn la vreo 60 de ani, slab, scund păşi degrabă având mâinile la spatele halatului de molton albastru închis. Era grizonant, cu ochelari dotaţi lentilă groasă, dreptunghiulară. Intră în primul salon, şi responsabilii după el. Repejor, salonul se umplu, iar jumătate dintre rezidenţi rămăseseră pe coridor.

Era salonul VIP. Pe domul profesor îl aşteptau acolo doi pacienţi, fiecare cu toracele ridicat pe pat la un unghi de 60 de grade. Erau  intubaţi de câteva zile la aparate.

Rezidenta brunetă cu costum galben, având părul prins în coadă începu prezentarea cazului. Vocea îi tremura, iar privirea era îndreptată în jos, la foaia de observaţie.

O voce răguşită: ”Văd că ăştia doi nu discută cu noi.”

Rezidenta înghiţi în sec.

 Tăcere.

“Când le dam drumul  la ăştia?”

Ea privi către uşă. Un doctor scund şi rotofel făcu un pas înainte, iar cu o voce de mitralieră ii se adresă:

„D-Domnule profesor, nu avem cum să îi lăsăm acasă. Joi le punem Holter de tensiune, respectiv de EKG. Mai trebuiesc investigaţi.”

„Nda. Bine.” ,spuse el plictisit „Cum de sunt pe paturi?! Pe astea două TREBUIE să le avem libere.”

„Au venit vineri amândoi. Ziceau că au vorbit cu băieţii de la angiografie!”

„BĂ! Data viitoare spune-le să vorbească cu MOŞU! Că el e şeful aici. Nu băieţii!”

Tăcere şi mai mare.

Mormăi ceva, îndreptându-se spre uşă.

Rezidenţii făcură loc, luând forma de pâlnie.

El se opri, se întoarse cu jumătate de corp înspre brunetă şi îi acordă ferm feedbackul:

„Auzi, mâine când prezinţi să te uiţi la mine în ochi, nu unde te-ai uitat azi. Nu-s nici pitic, nici aşa urât.”

Ea scârţâind ca o mâţă: „Da, să trăiţi!”

  

Salonul 3 era de femei. Cinci doamne stăteau întinse pe pat.

Nici nu a început bine rezidentul să prezinte cazul, că fu degrabă întrerupt.

„Doamnele nu ştiu cum să stea. Ca la plajă... Nda. Nici o treabă nu au. Când vine profesorul, măcar atâta respect să stea în fund. Când eram eu de vârsta voastră, pacientul la vizită stătea în poziţie de drepţi.”

Rezidentul înalt cu ochelari il întrebă din priviri dacă poate continua.

Proful observă pacienta aflată în patul din mijloc. Era ca o aşchie palidă, la vârsta a treia, cu plete, inexpresivă şi cu o privire fixă, aţintită în tavan.

„Şi doamna ce aşteaptă? Aşteaptă şi ea zile mai bune...”

Chicote de râs de pe hol.

 

Veni şi rândul meu, în salonul cinci, plin cu bărbaţi.

Până să încep, feedback-ul veni: „ Băiete, auzi ceva cu stetoscopul ăla?”

Codindu-mă, scot un jumătate de „Da.”

Continuă rar şi clar: „Fii atent. Nu vă zgârciţi la bani. Uneltele trebuie să fie de calitate, ca la un maistru bun. Ce ai tu acolo e stetoscop de tensiune.”

Pune mâna pe planul de tratament, agăţat de pat. Îl studiază atent şi ridică sprânceana stângă.

„Domnul de pe pat e ardelean. Se vede.”

Tăcere.

Proful continuă schiţând un zâmbet, întorcându-se înspre hoarda de rezidenţi.

 „Fiţi, băi atenţi. DOUĂ BETABLOCANTE în schema de tratament! Şi cu toate astea încă respiră.  Cum e bradu-n munte!”

Salonul şi holul vuiau de valuri de râsete.

„COR-NE-LE!”

Un doctor flegmatic şi plictisit răspunse afirmativ.

„Fii băiat bun şi nu mai sta toată ziua în sala de angio. Mai coboară de pe tron şi verifică foile pacienţilor. Multe cazuri din acestea am văzut în ultima vreme, veniţi cu scheme. Nici pacienţii nu ştiu să işi ia tratamentul, că nu li se explică. Nu contează cum vin, ci cum pleacă. Vezi că e reputaţia noastră aici. Suntem cea mai căutată clinică din Cluj, iar voi aveţi privilegiul că învăţaţi de la noi. E un motiv de bucurie.”

 

 *** 

De departe cea mai provocatoare vizită am avut-o când eram de gardă. Se apropia ora 18. Eram singurul rezident pe două etaje. Vizita mare, cu proful era la etajul 1, iar la 2 aveam internat un pacient suspect de pancreatită.

Am fost singur la vizita mică la etajul 2. În al doilea salon, cum am intrat, am trezit fără să vreau o pacientă stresată, care a făcut tensiune când m-a văzut. Degrabă am fugit la camera asistentelor, cerându-i să vină cu aparatul EKG, aflat pe masa volantă.

Cum să fii în trei locuri deodată?

Între timp, rezidenţii se strânseseră la etajul 1. Tot am transpirat până a ieşit hârtia roz din aparat. Nevăzând modificări am luat-o la sănătoasa pe scări în jos, ajungând simultan cu domnul profesor.

Pe când s-a terminat vizita mare, pacientul de la etajul 2 era tot mai rău. Am ajuns cu el la ecografie, iar doamna doctor s-a uitat cu sonda nu tare potrivită după o posibilă cauză. Dânsul avea câteva pietricele în colecist, deci am reuşit imposibilul.

Mai departe nu ştiu ce s-a întâmplat, deoarece m-am întins în camera rezidenţilor. Nici acasă nu dormisem aşa de bine.