Anul IV. Marcel este W.O.W.

În fiecare an universitar există acel student „turist”, care din varii motive nu a reușit să promoveze minimul de credite dintr-un an sau „examenul afurisit cu profesorul legendar, imposibil de trecut”, medalie cu care își decorează pieptul victimizat. În vizuina Profului-fosilă se anunță un o bătălie cu șeful (boss battle) pentru care, să fim sinceri, nu a venit pregătit cu „armuri, scuturi și arme de o calitate optimă”. 
Așa era și colegul meu de cameră, Marcel din Mediaș. Bănuiam că avea către 30 de ani. Înalt, cu un cap paralelipipedic, decorat cu un început de chelie. Avea ochi căprui, plictisiți, o voce groasă, burtică și era prieten cu calculatorul. 

D.p.d.v profesional, el a stat și în al patrulea an blocat în anul III, pentru că nu și-a trecut examenul de Anatomie Patologică (Morfopat). În primii doi ani l-a picat proful, că el e de vină că „a avut ceva cu el ”. În următorii ani nici nu s-a mai dus, mulțumindu-se să pună placa: „nu îi place de mine”. 

Mi-l amintesc cum și-a adus în prima zi de primăvară calculatorul de acasă în trei plase roșii, de Kaufland. Noi fiind  acum doar trei în cameră, am întors al patrulea pat la 90 de grade și i-am transformat placa-stavilă într-o masă, care ajungeai doar dacă suprapuneai două scaune.
După ce a montat monstrul cel negru, i-a picat fața atunci când aflase că torrentele și jocurile online erau blocate în cămin. După un drum la un vecin, iar cu ajutorul unui soft potrivit și-a instalat preaiubitul World of Warcraft, un joc care nu are final. Ai ocazia ca acolo să te intâlnești cu jucători din toată lumea, reprezentați de creaturi ciudate, cu armuri sclipitoare. E o lume virtuală fantastică, alături de care poți „bate porci pentru experiență” non-stop. Un ținut minunat în care puteai uita de morfopat!

***

Sesiunea de vară se instalase. Geamul era veșnic deschis, iar Ioan și cu mine ne permutam fiecare între pat și sala de lectură. Elementul stabil era Marcel, care stătuse așa de mult în aceeași poziție, încât într-o zi i-am schițat portretul.

Cred și eu că aș fi relaxat dacă aș fi avut doar un examen de dat. În fiecare zi ne promitea că „mai stă încă o oră și se apucă. Pe bune, de data asta!”

Într-o după amiază, deschid ușa brună de la intrare și îl surprind pe Marcel dormind în patul său de lângă geam. Mă izbi o pală de aer rece direct în frunte. Perdeaua cea aurie fâlfâia frenetic în capătul camerei. Afară se pusese pe ploaie, iar înăuntru era răcoare. Mă cuprinde lenea și mă întind în patul meu din dreapta, de după ușă. La un moment dat, nara mea stângă se umezește, iar pe perna mea albă crește o pată de culoare roșu-aprins. Disperat, respir agitat, cu un deget apăsând ferm nara și cu cealaltă mână încerc să deschid încet sertarul de sub pat, a cărui roți scârțâiau de zor. Mă strâmb, înjurându-le. De acolo încep să foșnesc plasa albastră, cea plină de medicamente. Nu găsesc. O răstorn pe pat, ea făcând un zgomot infernal. 
Cu coada ochiului stâng îl văd pe Marcel cum mormăie și se întoarce cu fața la perete, în timp ce arcurile saltelei vechi trosneau sub el.

Găsesc în final un pachet șervețele, pe care îl deschid cu dinții. Între caninii mei din partea dreaptă rămâne o bucată, iar restul au binevoit să se împrăștie pe pat și pe jos. Am fost victorios!
Atât de mult m-a consumat evenimentul, încât m-am așezat peste zecile de blistere, cutii și flacoane de medicamente și instant am ațipit.

După o jumătate de oră m-am trezit, iar Marcel era în poziția lui obișnuită. Curiozitatea mă roade.

„Marcel, ai dormit bine?”
„Da. De ce întrebi?”
„Nu m-ai auzit foșnind?”
El se întoarce lent, cu o figură deosebit de serioasă:
„Da` ce, ești copac?” 

***

La finalul sesiunii de vară, Ioan și cu mine ne-am luat examenele, iar colegul nostru nu. Indiferent cât de mult am insistat ca el să se prezinte la examen cum că va fi altfel, el tot nu s-a dus. Nu l-a convins nici faptul că profesorul-sperietoare între timp se pensionase și în mod subit decedase.

Pe masura ce zeci de oameni cu bagaje se îndreptau spre parcare, doar un student cu ghiozdan urca până la etajul II. Subțirel și brunet, cu un tic care îl determina să dea din cap sau să clipească, el ne ură „Vacanță plăcută!” mie, lui Ioan și lui Marcel. Pe noi trei ne lovi un râs molipsitor. Tipul nu înțelegea. Printre lacrimi, Ioan adăugă: „Apăi la Marcel e tot timpul vacanță!”