Gigel era cel mai calm dintre oameni. Până se îmbăta...
Legenda spune că, adolescent fiind, se plimba într-o noapte cu niște tovarăși, prin orașul lui natal, Câmpulung Moldovenesc.
Fericit nevoie mare, și înarmat cu o sticlă jumate plină de votcă, se oprește în mijlocul unei străzi late, și observă că toate retrovizoarele de la mașini erau orizontale.
"Săracele...ce viață au și ele... Așa tensionate... Mă simt generos. :D
Haide să le dăm concediu!"
Și dăi, și dăi! Pe măsură ce ele cădeau...rând pe rând, alarmele mașinilor sunau.
Iar cand prindeau câte un Mini Cooper, cu farurile lui rotunde, le era mai mare plăcerea să dea la țintă cu ce prindeau mai aproape, de pe marginea drumului.
Nici nu regreta drumul de a doua zi până la secția de Poliție... Nu ca ar fi fost primul din vara aceea 😅.
Actualmente, nu mai bea.
Totuși, de când are diabetul, consumă doar whisky cu cafea. Îl înțeleg perfect.
Alcoolul deprimă Sistemul Nervos Central, (adică iei somn), iar cafeaua, prin continutul ei de cofeină, stimulează SNC-ul (te trezește).
Deci, combinându-le cu măiestrie, obții absolut nimic. Nada.
Acum, reteta de mai sus era pentru un om normal. Gigel al nostru lua somn la nici 15 minute de la consumul unei cafele fierbinți, a cărei energii eliberate ar fi alimentat un cămin întreg timp de 24 de ore.
Dar a fost o noapte în care Gigel ar fi vrut să doarmă și nu putea...
4 ianuarie 2009, ora 3AM.
Venise cu trenul de noapte, ajungând primul în cămin. Portarul avea lumina stinsă...dormea dus.
După ce urcaseră cu bagaje grele până la etajul 2, istovit, o rugă pe Alina să deschidă ușa. Ea ezită, dându-se un pas în spate.
Nervos, trânti pe jos geanta cea mare de umăr și răsuci cheia în ușa cea maro închis, care se deschise cu un scârțâit.
Dintr-o dată, pe Alina o luase o stare de leșin paroxistic, iar lui ii se intorsese stomacul pe dos!
Un miros hidos, dulceag și concentrat de hoit procesat invadă holul căminului.
Fără a zăbovi, Gigel o zbughii către geam, și îl deschise larg, apoi în secunda doi, înapoi pe coridor, trântind ușa după el.
Brusc, clanța ușii de vizavi pocni, și dinăuntru se auzi :
"Care mama dra..."
Omul nostru, aflat în chiloți, se blocase în prag, având lacrimi în ochi.
"Aoleu, ce puteee" ... trântind ușa de la camera sa.
După ce deșertară bagajele în căminul vecin, unde stătea Alina, cei doi curajoși reveniră la locul crimei după trei ore.
Nu putuseră dormi deoarece șocul fusese prea mare pentru a fi măsurat, nici de s-ar fi inventat vreun aparat.
Aerul era respirabil, iar inculpatul era frigiderul.
O dată deschisă ușa, se scursese pe jos o masă generoasă galben-brună, semisolidă, ce a fost odinioară "ceva" proteic de origine domestică.
Harnici din fire, au început să curețe de zor, fiind primii clienti cumpărători de oțet din întreg campusul.
Pe când am ajuns în cameră, cu o sacoșă grea (vorba taximetristului) cât o juma' de porc... ÎNCĂ MIROSEA fad! Și era ora 18 30.
Tare s-au mai suparat că am avut tupeul de a mă deranja mai mult mirosul de oțet!
Ce se întâmplase de fapt?
Administrația căminelor, știind că nu mai există studenți cazați pe perioada vacanței, nu doar că îl închisese, ba și mai mult, tăiaseră curentul.
Ceea ce au descoperit cei doi norocoși acolo, fuseseră cremvurstii mei lăsați în congelator și amestecati fortuit cu o fostă brânză de burduf, de pe un grilaj inferior... Mmm... delicios de gustos!
Pentru depozitare, că am apelat la pervaz, și la bunătatea unui coleg de palier deoarece frigiderul era nefuncțional momentan.
Am mai dat în acea zi o tură de curățire, că... doar era al meu.
În noaptea aceea am dormit cu frigiderul și cu geamul deschis, având de data aceasta, capul înspre ușă.
***.
Apropo de nopți nu tare dormite urmează...
O noapte de pomină
Mai, 2009. Într-o anumită seară.
Fierbătorul lui Arnolde duduia de spor ce avea!
Gigel îngenunche și îl trase din ștecher, turnând apa în cana lui mică de inox.
Murmură fericit și abia inteligibil "yeeey, coffee!".
Eu, aflat în patul meu, cu ochii cât cepele, băgam acatiste...
"Cum poți să bei cafea SEARA?"
Rezemat pe spătarul din piele a scaunului rotativ, Gigel îmi răspunde liniștit, ridicând din umeri:
" Pentru că îmi place"
Atmosfera era una relaxantă, asigurată de trei veioze, pozitionate strategic în cameră. Acestea generau o lumină caldă îndreptată în sus.
Alina, stătea în patul lui, rezemată de perete, parcurgea cu markerul galben fluorescent niște cursuri.
Hamido stătea la laptopul lui, încruntat și rezemat în palmă, bombănind în limba lui nativă, creole.
Eu mă dau bătut și bag niște Need for Speed Porsche.
Cum aștepta să se instaleze jocul, lui Gigel ii se păru că totul încetinește...
Oare era jocul de vină?
Sau era amețit de la oboseală?
Parcă nici nu mai vedea bine... Totul era în ceață.
Era doar ora 20:30... Și secundele durau cam mult.
Sări dintr-o mișcare, ateriză în pat pe burtă, lângă Alina, care îl mângâie pe cap.
Iar de sus, de pe perete, posterul rosu cu negru al trupei Green Day îl veghea asumat.
Acesta adormi instant...
La câte o oră distanță, fiecare dintre cei din cameră se puseseră la somn.
(…)
"Horațiu", șoptește din departare o voce de femeie.
"Hmm..."
"HORAȚIUU!"
"Da? Ce-i?"
"Gigel are pielea rece.".
"...?!!!"
"A adormit cu geamul deschis pe el aseară. Sunt ingrijorată.
Trezeste-l pe Hamido".
"Nu. Fă-o tu! Eu nu vreau. Și așa îl sforăi de regulă"
Acesta, o dată trezit, îl testează ca un medic adevărat. Gigel deschidea ochii, dar nu răspundea la comenzi vocale.
Am convenit să chemăm urgentele.
El apelase 112 si părea să se descurce, chiar si la ora aceea târzie. Le dăduse adresa corectă, stăpânea limba română. Până când.... S-a blocat. Face niste ochi mari mari si gesticulează agitat:
"Cum mă numesc? Eu?! :O Aaaaaa.... "
(pe buletin scria Meetanint Vaikhoo, iar porecla era Hamido).
"Maa numesc... Horațiu și aaaaa..."
Eu îi șopteam în cască pe silabe
"St**-**-***-cu".
Pe noi ne umfla râsul, dar ne-am abținut cu greu, nu doream sa creadă ca e o glumă proastă, deoarece chiar aveam o urgență!
Mândru nevoie mare, se ridică de pe pat și își umflă pieptul spunând convingător:
"Daa, stimată doamnă! Eu sunt H.S, bun student la medicina anul 2! Nu mai veniti, va rog, ca e dezordine!"
Asa de bine m-a imitat, incat eram mai mândru decât el 😅.
La venirea echipajului, eu redevenisem Horatiu.
Hamido era in modul lui incongito de străin areactiv, care nu pricepe o boabă de limbă română.
Camera era o treime plină cu oameni în roșu, cealaltă treime cu truse de medicamente, iar restul era cu studenti somnolenți si îngrijorați.
I-a incurcat putin bicicleta cea portocalie, incat au scos-o pe hol.
Smurdiștii i-au luat glicemia, care era către 30 mg/ dl (normal între 60-90).
Rapid I-au administrat niste glucoză 5% în perfuzie și... Gigel al nostru se trezise brusc.
Nu își amintea nimic, râzând și spunând cat de bine a dormit si că se simte excelent. :D
În plus, a recunoscut că a mai pățit asta și că am fi putut să îl lăsăm în pace. :-)
Apoi, ne-a luat putin la rost:
"Heei, UNDE e bicicleta mea?" :O
Acea bicicleta, cumparata pe piese, valora putin peste 7000RON.
O reactie normala, din partea lui.
Mesaj pentru acasă: uneori pancreasul mai secretă insulină, peste doza obisnuită administrată de pacient.
Gigel ne-a mai relatat apoi că un diabetic insulinonecesitant are în trusa sa o siringă cu glucagon, pentru a contracara efectele dozajului inadecvat.
Iți mulțumesc, drag(-ă) cititor(-oare)!
