Amintiri de iarnă

Decembrie 2007. Parcarea cea noroioasă dintre căminul X și IX se eliberă de utilajele renovatorilor de cămine și umplu încet încet de straturi de zăpadă. Fumătorii care stăteau pe bănci acum erau lângă colțul căminelor lor, tremurând de mama focului. Eu priveam zâmbitor de la geamul lui Alex.

Cu fiecare strat depus sau ramură de tuie scuturată de către un pițigoi, gândurile mele erau din ce în ce mai puține, făcând loc straturilor de bucurie copilărească.

La ușă apăru Albul, cu care am povestit câteva ore bune despre cântăreți de taraf balcanic, dezvoltarea internetului și despre diferențele culturale dintre bombardieri și cocalari.

Noaptea cea friguroasă se furișă între cămine, iar când am cercetat peisajul de la geam, în parcare era un strat gros de trei palme. Bucuroși nevoie mare ieșim însoțiți de colegele din căminul IX la construit oameni de zăpadă. Jumătate dintre noi creau unul clasic, cu bulgări supradimensionați, cu ochi și dinți din pietricele. Ceilalți, conduși de Albul lucrau la o operă de artă: Un bust de zăpadă halterofil, cu pectorali și pătrățele sculptate în cel mai mic detaliu. Să se știe în campus că studiem anatomie!
Acest lucru stârnea atât uimirea cât și invidia noastră, cei cu omul de zăpadă tipic.
După o sesiune de poze cu minunea albă până ne-au înghețat degetele pe cameră, ne punem la o bătaie cu zăpadă. Bulgării te puteau surprinde de peste tot: lansat ca un mortier de după duba cea albă sau de după stația de cercetare de la Facultatea de Geografie. În acea seară am simțit o ancorare profundă.
În timp ce îl vânam pe Alb cu un bulgăre perfect rotund în mâna dreaptă, simt cum sunt privit. Într-o secundă am avut timp de următoarele: Închid ochii, inspir adânc, piruetă pe pernuța piciorului drept, răsucire înspre țintă, așezare greutate pe piciorul stâng, pregătire braț drept și aruncare. Bulgărele părea că zboară cu incetinitorul, apoi izbindu-se fix în obrazul stâng al colegului de cameră cel roșcovan.

Buna E

Recent am aflat că bunica mea a trecut în neființă. Era de așteptat, deoarece de 3 ani stătea mai mult în pat. Când era mai tânără și tot slabă, mă miram de unde avea atâta energie să care lemne, să aibe grijă de pui și de pisicul cel crem. Ii păsa. Uneori îi puteam vedea în ochi lumina. Vorbea mult și repede, chiar dacă nu era olteancă. Un fapt curios erau cuvintele pe care le folosea. Aveau accentul pus deseori pe penultima silabă (ex nu FIlip, ci FiLIp, cu un I atât de lung încât părea răstit sau strigat). Avea un sens de a vorbi „ca la țară”, în acel loc nu exista numele de familie, ci ocupația și locația familiei originare (Ion al lui moraru din deal). 

Îmi plăcea la ea că era inteligentă, prindea repede. Fusese un soi de contabil în orașul din apropiere, deoarece avea ținere de minte, se pricepea la numere și prindea repede.

Alt aspect care m-a frapat a fost generozitatea. De fiecare dată când mergeam la ea, ne dădea mai toată pensia ei și mie și tatei, indiferent ce vârstă aveam noi. Mi se pare interesant că puteam profita de pe urma evenimentului. Bunica cealaltă era de o zgârcenie grozavă, dar când auzea că am primit bani de la dânsa, plusa valoarea, pentru a fi în continuare cea mai de seamă bunică. Pe scurt, un avantaj dublu pentru mine.

Îmi amintesc cu drag aventura pe care am avut-o în decembrie 2012, o lună rece și ploioasă. Am plecat de la Cluj cu autobuzul spre Hunedoara. A doua zi am luat MaxiTaxi-ul până la Hațeg, iar de acolo până în sat la bunica încă un autobuz numit „Viitorul”, chiar dacă eu mă îndreptam înspre trecut. Șoferul a fost suficient de simpatic să mă lase pe DN, altfel ar fi trebuit să fac 3km pe jos din orașul în care a fost ea contabilă. Fix în acea zi nu a plouat, dar era innorat. Ea s-a bucurat când m-a văzut, iar eu m-am bucurat de banii de buzunar. Nu am stat mai mult de două ore și în acel timp m-am bucurat de o sclipire de viață simplă, liniștită. Doar trenul care trecea mai întrerupea intermitent liniștea. Când m-am întors pe DN în stație nu știu dacă am stat 5 minute. O dubă albă care transporta găini a oprit și m-a lăsat lângă podul din Hațeg, iar eu am continuat fericit către cealaltă bunică.

Altă dată, în luna mai 2020 am venit pe tren însoțit de trotineta electrică din jud Alba și am coborât în oraș, iar de acolo direct la cele două bunici. Prima mi-a dat curent de la priză și o ciorbă, alta mi-a dat ca niciodată aprecieri.

Revenind, un aspect mai degrabă iritant prin repetiție erau obligațiile familiale. Tata insista să mergem la Paște și la Crăciun la ea, ca să o vedem că nu știm cât mai are. Ea era destul de sănătoasă. Se spune că după o vârstă nu mai îmbătrânești, ci ajungi la un platou. Oricum, mi se părea redundant. În loc să stăm liniștiți într-un loc de sărbători noi ne tot plimbam, că așa e bine... 
In restul anului el insista să o sun măcar o dată pe lună, nu pentru ea, ci mai mult pentru el. Fiind student ocupat și deseori aiurit, uitam. Tata insista să îmi reamintească oricum acest fapt. În ultimii ani, bunica nu auzea și confunda vocea mea cu a lui. Anul trecut, în contextul scăderii vederii dânsei, când am ajuns la ea mi-a spus: „Ce bine că ai venit mai repede, că aveam nevoie de pensie.” Era mai clară povestea dacă poștașii purtau chipiu, ca pe vremuri.                               

Comicul de situație nu se învechește.

Totuși, când acasă nu mai seamănă cu acasă? Câte elemente familiare e nevoie să se schimbe? Unul semnificativ sau mai multe, care separat sunt nesemnificative, dar împreună ar crea un tablou odinioară drag ție?
Parafrazând o piesă de acum 20 de ani „locul aparent e tot la fel, insă s-au schimbat doar oamenii din el.” Aceasta poate însemna că oamenii au fost înlocuiți cu alții sau s-au schimbat așa de mult încât fie nu te mai recunosc, fie nu îi mai recunoști tu pe ei.

In fine, a trăit 91 de ani și 10 luni, iar sensul acestora doar ea o știe, iar noi din păcate putem doar ghici sau trage concluzii.
E bine să ai bunici, pentru că fiecare drum poate fi o aventură. Să ii ierte Dumnezeu pe fiecare și să le fie țărâna ușoară!

The water fun

Who doesn`t love a water gun? They filled our childhoods with joy and were pretty much harmless. But can they cause trouble in the hands of young adults? Join me and we shall see.

 
I was at the end of my first year of med school. It had been a rough time, with no fun or games.
The exam session was ending as the temperatures went up. That Friday I went shopping at Kaufland and I bought not two, but three green water handguns. The ones with two cartridges.
 I brought them to the room of my eyeglasses wearing blond haired friend in order to test them out. It was at the end of the hallway, near the small balcony. We were fed up with the smoke that was coming all year round from below through our window, so we had to do something. We waited at the window for those who smoked. After they lighted the cigarettes up we put them out tactically and hid behind the radiator. We did this until those people learned to use the other balcony or the fire escape staircase instead.
Boy did we have some fun!

That Saturday afternoon the chief of the hallway saw us filling our pistols in the common bathroom and grinned. The fat green eyed monster of a collegue had a different prank in mind.

We went to the other side of the hallway, where a thin redheaded smoker friend of his was staying. We were standing in a line, with the chief right between us, with our feet shoulder with apart, just like western cowboys. Our pistols were full, and were aiming at the door, above the door knob.
With the left hand he knocked three times on the brown door.

“Yeees?”murmured a thin polite voice from the far end of the room.

He then knocked some more.

“WHAT?”, said an angrier voice from inside.

After the third knock the door quickly swung open, as the ginger was shouting: “WHAT THE…”, but his eyes, mouth and both nostrils were heavily filled with shots of cold chlorinated water.
The door closed with a loud bang, and we were laughing our pants off.

Fast forward an hour later, the chief went to the bathroom, that was located in the middle of the hallway. When he went out towards his room, he heard a loud “HEY!” from behind. The second he turned, a wave of ice water furiously splashed him from head to toe. After washing his face he saw his victorious ginger friend wielding a red trash bin bucket. This started a huge water fight between those two rooms as my colleague and I were eating popcorn at the end of the hallway. After it was over, there was water everywhere.

That evening there was a party in one of the rooms near the bathroom. Seeing many people outside of it, I recognized a friend of ours, whose back was turned. I shouted his name and when he turned, he slipped, hit his head and went out cold. We quickly carried him to our room and placed him on the bed near the window.

Two hours later, as we were mindlessly eating some cereals, playing an online game and listening to music with the volume turned down, there were three firm knocks on our door.
My friend and I went to listen, and the door pushed both of us aside. Standing in it were two policemen, ready to fine us for “public disturbance.”
We explained that we were not the ones partying and our friend on the bed wasn`t drunk or high.

Do you want to know what actually happened? Bear with me.

Imagine a short, bald colleague of our out cold friend got really drunk, came to smoke in the balcony near us and thought he was an olimpic Javelin sportsman, by throwing out the heavy wooden doorstep in the parking lot, just barely missing the cars. This alerted the doorman from the dorm across the street, which called the police.

 In the end, the party was shut down, the students were fined, and we were off the hook, but we had never used the water pistols again. This goes to show that too much water fun can cause trouble.

Patru strofe plimbărețe pe fond de program artistic prelungit pe patru luni (2018)

    Codrul este înzestrat

    Cu un ucenic stilat      

    Ce pe oameni îi îndrumă

    Spre tradiția străbună.

    Nori pufoși, frunze de jad

    Mirosul rece, sufletul cald

    Pe toate le găsești  fad

    În pădurea cea de brad.

    A te asculta, bunăoară

    Era treaba cea ușoară

    Acum doar să bați la potrivita poartă

    Astfel ea se deschide-ndată.

    În mine ajung să simt

    Ceva ce cu greu prind

    Luminița cea ușoară

    Ce aduce-a primăvară.

    

Ganduri dupa Bootcamp-ul de vara

 Am apreciat drumul cel lung, ca nu ma gandeam ca il pot face, dar masina a putut. Are o varsta echivalenta cu aceasta zi. Adora atat viteza regulamentara de pe autustrada, cat si serpentinele luate cu viteza a doua. Trage ca un taur furibund. Eram ca un maestru samurai alaturi de sabia sa.

Am mai apreciat linistea locului, calitatea aerului si si vremea prielnica.

A fost o onoare sa fiu solicitat (din nou) sa tin un training despre inima si componenta unui club (membrii sai) in fata reprezentantilor cluburilor din Romania si Moldova. Pe masura ce timpul a trecut si am parcurs discursuri, roluri si traininguri, parca sunt tot mai putine emotii. Totusi, caldura a fost un impediment.

M-am lasat inspirat atat de mancarea delicioasa (sarmalute in foi de vita de vie), cat si de atmosfera trainingurilor.

La cat mai multe bootcamp-uri inedite, cu cat mai multi membri din toate cluburile!

Gânduri dupa Bootcamp-ul de la Sibiu (10-12 februarie 2023)

Cum mă simt dupa ce am coordonat echipa catre un eveniment "ca în filme"?

Mă simt relaxat, împăcat, împlinit că s-a întâmplat și că am conlucrat. Pe de o parte nu-mi vine să cred că s-a întâmplat, după numeroase dificultăți de comunicare, care au necesitat imediată soluționare.
A fost o luptă până și cu cu timpul care se scurgea până la eveniment și cu noi înșine și propriile noastre limitări. Pesemne că uitam că suntem oameni și că aveam tot 24h. Dar asta nu ne-a împiedicat să visăm.

Sunt recunoscător pentru ședințele săptămânale din ultimele patru luni, care au făcut lumină și au adus contribuție și claritate evenimentului. 

Sunt recunoscător pentru întregul weekend! Mă simt plin de semnificație, că am avut parte de timp investit cu semnificație, de comunicare cu semnificație și calitate. Am avut semnificație în conversații, semnificație in training-uri de roluri și de leadership și bineînțeles în momentele intens emoționale cu care m-am întâlnit mai des decât mă așteptam.

M-a bucurat faptul că l-am organizat în centrul geografic al țării, în Sibiu. Am adunat împreună cu echipele de Logistică, Educație, Distracție și de PR o hoardă de 89 de participanți din 19 cluburi cu sediul pe tot teritoriul Romaniei și Moldovei.

M-a bucurat că am colaborat la eveniment cu echipe nou formate, mai ales pe partea de logistică. Oameni faini și binevoitori, care s-au mobilizat excelent! Am descoperit semnificația colaborării și mi-am reamintit că nu sunt singur, cu fiecare scaun sau masă mutată.

Mi-a placut că am avut succes cu boardgames-urile și cu partea de karaoke, cu plasele pline cu sucuri transportate de o mână de membri forțoși dar și cu cele trei comenzi consecutive de pizza fierbinte.
Am descoperit sensul fiecărei îmbucături de mâncare minunată, fie ea de la coffee break sau din cadrul ofertei bogat de delicioase a micului dejun.

Mi-a plăcut inspirația cu care am ales hotelul și sălile lui, deoarece ele erau una lângă celalată. 

M-am bucurat faptul că am avut intervenția scurtă, dar profund de așezată de la începutul conferinței, când am primit oaspeții și mi-a plăcut că am putut duce la un nou nivel rolul preaiubit de Toastmaster prin conducerea ceremoniei de la Gala Festivă, când am putut face participanții primitori de diplome de merit să strălucească prin întrebări pertinente, personalizate și pline de sens.

Am savurat cu sens momentul de stand-up comedy și încântarea provocatoare a primelor training-uri pe roluri de ofițeri ale tinerilor membrii Toastmasters din cele două țări!

Am descoperit sensul în dansul Horei din Moldova (jucată cu moldovenii), sensul din spatele pozelor fotografilor, semnificația din fiecare fiecare pauză în care stăteam în fața Photo Booth-ului, precum și  fiecare poză călduță scoasă la minut din cuptorul virtual viu colorat.

Am putut privi în ochi semnificația greșelilor și semnificația succeselor. Am văzut-o în fiecare pauză de vorbire în care mă bucuram de moment, în spatele fiecărui feedback primit verbal, scris sau non-verbal.
Sunt mândru și recunoscător pentru fiecare participant care și-a investit din timpul lui pentru a ne acorda feedback nouă, organizatorilor. Scopul este de a păzi și menține calitatea la înalte standarde.

Acestea fiind spuse îmi dau jos pălăria de coordonator principal și devin simplu membru, cu mult mai multe lecții învățate, avânt și dorință maximă de susținere a fiecărui membru sau club care are curajul să îmi ceară ajutorul.
Țin să le mulțumesc tuturor membrilor echipei pentru încredere și susținere. Nu suntem singuri, individuali, ci suntem o familie. Suntem aici împreună să trăim semnificația unui Bootcamp prin colaborare, comunicare, conexiune și leadership!

Inspiratie din tren- poveste din facultate

 Era o zi de vineri calduta de primavara din anul 2008. Mă urcasem în trenul Săgeata Albastră Cluj- Deva cu colega mea Viki si cu sora sa mai mare, Adina. Ne-am dat seama rapid că ne urcasem n vagonul gresit. Controlorul ne-a recomandar prieteneste să ne dăm jos la Apahida și să ne luăm locurile. O dată ajunși într-un suflet acolo, Viki si-a dat seama că și-a uitat esarfa roz cumparata din Franta in celalalt vagon. O dată ce trenul încetini și ajunse în gara Cimpia Turzii, și ușa automată se deschise, am luat-o înpreună cu colega mea la sănătoasa. Cum am pus piciorul înauntru, cum trenul porni hotărât.

Ne-am pus langa un domn care stătea pe fostele noastre scaune, ajungând fara sa vrea sa pazeasca acea esarfa, deoarece parea scumpa. Era un bătranel tipic, imbracat in camasa vișinie, cu vesta bruna si cu pantaloni negri. Parcă avea mai multe riduri paralele pe frunte decât fire în vârful capului. Ce il scotea in evidenta era privrea blanda de sub ochelarii ămbea fin, impăcat și liniștit. Imi zice cu o voce calmă, ardelenesc de molcomă că era pensionat de 2 ani si ca studentii au plans dupa el la momentul acela.

Cand au fost intrebati care a fost cel mai notabil lucru pe care l-au inteles de la el, majoritatea lor au dat exemplul urmator: "Curiozitate: Nu am inteles niciodată de ce trebuie sa deframentam periodic hard disk-ul. Nu putem sa dam skip si sa uitam ca mai e nevoie? - Dragii mei, mie imi plac comparatiile. Haideti sa va dau un exemplu didactic. Sa zicem ca locuiti la etajul 2 al unui bloc turn. Într-o dimineata vă treziți bine, odihniti, linistiti si descoperti cand va ridicati din pat ca va lipseste pantoful stang, negru, pe care l-ati lăsat lângă ușa de la intrare, periuța de dinți și tigaia în care făceai în fiecare dimineață omleta? Ati intra in panica. Acestea tocmai au apărut peste noapte, pe rând după cum urmează: La vecinul de la etajul 8 este pantoful. La etajul 5 în apartamentul din capătul holului este periuța de dinți, iar tigaia se află tocmai la 300m distanță, pe coșul cu mere de la aprozar. Imaginați-vă câte resurse ar trebui să consumați și cât de eficient v-ați mișca, ținând cont că trebuie să ajungeți la serviciu la timp. Ei bine, asta se întâmplă când defragmentăm drive-ul de pe hard disk. Punem la locul lor toți biții care au ajuns cine știe unde, pentru a eficientiza procesul de căutare, sporind astfel viteza de procesare".

Ascultând povestea m-am luminat, dar în secunda doi trenul frână brusc cu un scârțâit intens, iar noi ne-am ridicat și de îndată ce ușa se deschise am plecat înapoi în vagonul inițial în pas de alergat.