Unchiul meu (81 de ani) e stabilit într-un duplex dintr-un cartier zgomotos din Cluj. E ultimul unchi care e în viață. Poartă mereu o cămașă verde, cu mânecă lungă, o salopetă de blugi de culoare deschisă, cu nasturi rotunzi la piept și o vestă largă, neagră de piele. Are o chelie curată și asumată, semănând izbitor de mult la fizionomie cu Patrick Stewart (actorul ce îl interpretează pe Jean Luc Picard din Star Trek The Next Generation).
Individ flegmatic, care a fost calculat toată viața lui. Om citit și fost inginer, îi plăcea să rezolve subiecte de bacalaureat în timpul liber. Observ că m-a ajutat statul la el în gazdă pe perioada practicii de vară și pe perioada rezidențiatului. De atunci, se împlinesc aproape zece ani de când discutăm idei o dată pe lună.
Mă simt bine și împlinit cand am ceva de împărtășit, care merită dezvoltat și dezbătut. De când cu starea nouă a lumii, îmi face plăcere să-l sun aproape în fiecare sâmbătă sau duminică, mai ales în drumul spre magazinul aflat la o considerabilă distanță.
Acest om m-a impresionat că a acceptat cu seninătate provocările lui d.p.d.v. a sănătății. Poate de aceea cu sănătatea stă binișor, raportat la categoria lui de vârstă. Am apreciat mult că deși a avut provocări, nu și-a schimbat felul calm de a fi. Nici modul de gândire, nici gradul de entuziasm și vulnerabilitatea cu care acceptă temele de discuții propuse de mine.
Mai jos găsești câteva dintre ideile care au rămas în traista mea mentală.
1. Despre persistența purtării pălăriei. ”Țăranii, atunci când intrau în casele vecinilor, nu se dezbrăcau de vestă și de pălărie. Dacă totuși o făceau, pălăria rămânea pe cap. O ridica puțin din cozoroc, sau cu totul de pe cap atunci când salutau. Era o mare mândrie pentru vânători să își pună pana de fazan pe pălărie.
Apropo de formule de salut, mi s-a părut curios că la oraș când m-am mutat la Cluj, ca nu se presupunea că trebuie să salut tot omul de pe stradă. La sat e un comportament de bun simț.”
2. Referitor la obiceurile de la țară: ”Avem la țară două denumiri pentru bâtă. Prima era reteveiul (bucată a de lemn mai solidă, de max 1m) și a doua se numea șui (probabil de la sunetul șuieratului) Era un lemn sau creangă mai usoară de lemn pe care o aruncai după fructe pentru a le putea da jos.
Apropo, să știi că o bâtă lungă nu e neapărat bună E nevoie să fie ușoară și manevrabilă. Te poate apăra de câinii de la stână, sau de urșii tineri. Ce-i drept, dacă te întâlneai cu ursoaica sau cu scroafa de mistreț cu puii lor, nu te ajuta cu mult. Mai mult te ajută să o iei la sănatoasa.”
3. Despre apartenența la un grup. ”La țară nu era important ce faci, referitor la conținutul muncii tale, ci cu cine te însoțești. Strângerea de fân, adunatul cartofilor și statul la clacă (de exemplu treieratul porumbului, făcutul de zacuscă, murături și dulceață) aveau farmecul lor. Bunicul tău mergea la un fum în „gura uliței”, pe banca cea lungă de sub nucul cel bătrân. Acolo, bărbații se simțeau în largul lor, descoperind o semnificație a vieții. Era un fel de loc sacru al lor. Acum, după ce cu toții au părăsit acel cerc, puțini au rămas care pot povesti despre aceast loc frumos și acest obicei plin de semnificație.”
4. Despre cumpărături. ”Degeaba mă sună vânzătorii la telefon și turuie N denumiri și M beneficii despre nu stiu ce aparat, că omul de regulă cumpără ce ii pare mai familiar, nu neapărat mai benefic. Fie ce a văzut în familie, ce era utilizat de către o formă de autoritate (părinți), fie a observat atașamentul unuia din ei față de obiect. Pesemne că la pierderea unui părinte sau apropiat, ajungi să ții tot mai mult la obiectul care îl reprezintă cel mai mult, si care îți amintește de el. Nu are rost să te contrazici cu oaspetele venit la tine pe teme sentimentale. El e grabnic să judece, neștiind intensitatea trăirilor tale referitor la acel obiect aparent banal. Ca sa nu mai vorbim de atașamentul persoanelor de vârsta a treia față de obiecte. Un motiv e obișnuința, altul e sărăcia sau mai degrabă teama de sărăcie din perioada recesiunii ceaușiste.
Referitor la produse, ca tine sunt un om curios. Cumpăr, mai ales dacă prețul nu e unul exagerat. Ce am învățat e să gândesc într-o perspectivă de cost vs timp investit. Ce cumperi și e ieftin sau la promoție de cele mai multe ori e greu de întreținut.
Hai să luăm ca exemplu un blender, că am testat o groază de ele, când zilnic îi făceam neveste-mii mâncarea. În cost intră materialele, designul, puterea motorului, dar nu nu știi cel mai important lucru: Cât de ușor se curăță!
Acum, d.p.d.v. al designului unele cu acele cuțite cu distanță mare între bază și locul unde sunt dispuse. Astfel, mereu vei avea un reziduu pe care nu-l toacă eficient.”
5. Despre schimbările inevitabile. ”Pe măsură ce trec anii, constat că și ceea ce îmi plăcea foarte mult să fac în tinerețe, nu mă mai atrage. Chiar și mâncatul. Mănânc că trebuie, că așa m-am învățat. Nici nu eram așa amator de mâncăruri gustoase, ci familiare. Nici când am fost în afara țării nu umblam după mâncăruri ce se lăudau a fi o explozie de gusturi culinare deosebite.
Când îmi amintesc de jucatul jocurilor de cărți, mă gândeam că nu mai am prietenii lângă mine, pentru a avea chef acele pasiuni comune. Acum îmi dau seama că și dacă ar fi aici, tot nu aș avea starea necesară. Tot legat de aceasta, îmi plăcea mult să citesc. Acum dacă am răbdare să termin un articol de pe Hotnews sau Dilema Veche. Pe vremea cand aveam grijă de mama, care era oarba si imobilizata la pat, sau de nevasta mea care si ea era bolnava rău la pat, atunci aveam interesul de a citi o carte, dar eram frecvent întrerupt. Acum, că s-au dus ambele, nu mai am tragere de inimă, abia cu un articol.
Mai mult ma bucură filmele clasice și serialul cu tânărul Sheldon. Îl urmăresc deoarece seamănă bine cu tine când erai mic. Încă o dată vedem importanța familiarității în deciziile noastre.”
Apropo de ultima idee, se aplică perfect citatul meu favorit: „Când eram copil, îmi doream totul, când eram adult îmi doream ceva, iar când am ajuns bătrân, absolut nimic.”
6. De Crăciun am primit o tablă pliabila de șah, din plastic. Discutand cu el mi-a spus că: „în copilărie avea un prieten care știa bine șah, deoarece s-a împrietenit cu bibliotecara. Piesele le-am văzut și eu. Având mult timp la dispoziție cât eram paznic la oi, mi-am făcut niște piese din lemn de arin cu ajutorul unui briceag. Apoi le-am vopsit cu cerneală albastră, iar jumătatea cealaltă cu cerneală roșie. Tabla am făcut-o dintr-un carton, iar marginile le-am trasat cu ajutorul unui liniar. Eram mândru de ce am reușit. Din păcate nu am mai găsit piesele acelea în locuința mea de la țară. Nu cred că le-aș fi vândut. Aveau prea mare valoare sentimentală. Dacă le-aș fi avut ar fi fost frumos să le pun la expoziție într-o vitrină. ”
7. Despre întâlnirea cu hoții. „Se întâmpla acum vreo zece ani în zona Pieții Mihai Viteazul. Treceam strada pe la o intersecție aglomerată. În sensul opus direcției mele trecea un domn în vârstă, țigan, care îmi face semn cu mâna, strigând: „Vezi că aia mică din spatele tău vrea să-ți fure portmoneul!” Surprins, eu mă opresc în mijlocul trecerii și mă întorc. Era o țigănușă lungă de un metru, care era doar la un pas de mine. Se dă înapoi și strigă indignată către bătrân: „Cum îți permiți? Nu îi furam banii, ci telefonul!” M-a amuzat copios pățania.”
Mă simt împlinit, deoarece am scris aceste rânduri cu semnificați și admirație față de un model masculin frumos și inteligent. Vezi, tu unchii și bunicii nu au obligații directe față de nepoți. Față d părinți, au timp liber și te pot privi dintr-o altă perspectivă, detașată.
Voi reveni în curând cu un alt articol cu și despre ideile dezbătute alături de unchiul.