Hipoxie, se stie!

Tensionații muritori, ținători de bare, înghițeau în sec. Doar gândul că vor ajunge acasă, în al lor pătuț îi mai ajuta. Respirația devenea tot mai grea. 

   

Autobuzul 24B se deplasă din stație și claxonă, frânând atât de brusc, încât rarii centenari  de pe scaune își căutau pe jos protezele. 

În fața mea, tremurând nevoie mare de pe  tocurile sale, se afla o proaspătă studentă brunetă, care se ținea fin de baretă. Oftând profund, făcu o jalnică semi-piruetă încât își rezemă  umărul stâng fix în pieptul meu de gâscan barosan. Se încruntă scurt, apoi mă privi, și roși, spunând pițigăiat printre al său zâmbet rușinat:  „Scuuuze ! ”

Îi răspund, serios:  „Nu-ie bai, is moale pe foale”.

Ceea ce urmă era o porție de râs isteric, care o făcuse să-și piardă și mai mult acel minim echilibru pe care îl avuse anterior.

Cel de-al doilea claxon de TIR al soferului plin de sictir era urmat de o frână ca-n povești. 

Ceea ce urmă a fost o poveste de dragoste care s-a consumat ca un foc de paie. Am fost luat în brațe violent !  Mie,care îmi plăceau îmbrățișările…

Semi-amuzat și iritat, zâmbesc cu falca aflată în ceruri și îi adresez un neaoș :

 „Știi ce? Amu te-ntinzi !”

Cei care fuseseră atenți abia își mușcau buzele de atâta râs.

Am coborât in stație  înaintea studentei și a colegelor ei, auzind-o  în spate cum remarcă: „Fatăăăă, nu mai pooot !”

Se spune că nu tu iți alegi familia, ea te alege pe tine. Se pare că avem o familie cu totul nouă, în fiecare autobuz. Pe catre trebuie să o suportăm fie că vrem, fie că nu.

Data viitoare adopt un taximetrist.  Nu am întâlnit niciunul care să mă ia în brațe…