2007. Într-o sâmbătă dimineață veneam cu băieții din camera de vizavi (Sașa și Nicu) de la PLUS, cu ghiozdanele burdușite sau, după caz cu plasele care erau la riscul de a se întinde și de a crăpa de la încărcătura depășită. Deși nu eram la Poli, tot eram niște studenți înfometați care ne înscrisesem, fără a ști, să testăm rezistența materialului. Ceața se ridicase și primele raze de soare dintre noi își făceau loc cu dificultate. Noi, cei trei voinici am trecut prin fața căminului de fete OBS 6, apoi dreapta și am coborât dealul pe străzile cu nume de arbore, adiacente Grădinii Botanice. Pe drum am mâncat o delicioasă ciocolată bulinată „DOTS”, cu brânză fină, de ți se topea în gură. Acum aveam avânt și energie! Fără să mă gândesc am dat să arunc ambalajul într-o curte a unei case părăsite.
Mă trezesc că peste mâna dreaptă primesc o palmă din partea lui Sașa.
Aleg să protestez.
„Dar nu e a nimănui. Nu o să se supere. Sau e prea bătrân să-i pese!”
„Nu contează. Haide să protejăm natura. Dacă toți ar face la fel ca tine, unde am ajunge ca popor?”
Mormăi distrus. Atât de fericit eram după delicioasa gustare încăt nu-mi păsa ce se întâmplă ca urmare a acțiunilor mele. Văd în capătul străduței din dreapta un coș de gunoi și mă grăbesc să scap de povara ideilor mele fixe. Când să-l arunc, din curtea casei respective se repede un câine care sări și se izbi de poarta crem, fapt care mă făcu să dau un pas înapoi. Urmă un vacarm de lătrături și mârâieli ale altor doi câini, de parcă i-aș fi înjurat de mamă.
„No, Sașa, ai văzut? Dacă m-ai fi lăsat după cum am vrut, am fi evitat toată agitația asta.”
„De unde știi că nu ar fi fost la fel?”, grăi el după ce-și dădu ochii peste cap.
„Am auzit că dulăii știu când ești încărcat emoțional sau ai intenții meschine.”, rosti îngândurat Nicu.
„Nu mă ajuți deloc, Nicu! Eu voiam să vă arăt o schemă. Tu ar trebui să înțelegi, că ai fost în echipa școlii la baschet.”
Liniștea de după conflict se așternu, ajutată de încărcătura ghiozdanelor și plaselor.
După vreo cinci minute, într-o curte cu gard de plasă, un câine era pe fază. Ne fixa cu privirea și respira greu și prelung, bâzâind ca un panou electric.
Declar frustrat: „DACĂ ȘI ĂSTA LATRĂ, EU NU MĂ MAI JOC!”
El, care ajunsese să mârâie din ce în ce mai tare, a amuțit.
Noi trei deveniserăm vacarmul, deoarece râdeam, tresărind din toate încheieturile!
