Recent am aflat că bunica mea a trecut în neființă. Era de așteptat, deoarece de 3 ani stătea mai mult în pat. Când era mai tânără și tot slabă, mă miram de unde avea atâta energie să care lemne, să aibe grijă de pui și de pisicul cel crem. Ii păsa. Uneori îi puteam vedea în ochi lumina. Vorbea mult și repede, chiar dacă nu era olteancă. Un fapt curios erau cuvintele pe care le folosea. Aveau accentul pus deseori pe penultima silabă (ex nu FIlip, ci FiLIp, cu un I atât de lung încât părea răstit sau strigat). Avea un sens de a vorbi „ca la țară”, în acel loc nu exista numele de familie, ci ocupația și locația familiei originare (Ion al lui moraru din deal).
Îmi plăcea la ea că era inteligentă, prindea repede. Fusese un soi de contabil în orașul din apropiere, deoarece avea ținere de minte, se pricepea la numere și prindea repede.
Alt aspect care m-a frapat a fost generozitatea. De fiecare dată când mergeam la ea, ne dădea mai toată pensia ei și mie și tatei, indiferent ce vârstă aveam noi. Mi se pare interesant că puteam profita de pe urma evenimentului. Bunica cealaltă era de o zgârcenie grozavă, dar când auzea că am primit bani de la dânsa, plusa valoarea, pentru a fi în continuare cea mai de seamă bunică. Pe scurt, un avantaj dublu pentru mine.
Îmi amintesc cu drag aventura pe care am avut-o în decembrie 2012, o lună rece și ploioasă. Am plecat de la Cluj cu autobuzul spre Hunedoara. A doua zi am luat MaxiTaxi-ul până la Hațeg, iar de acolo până în sat la bunica încă un autobuz numit „Viitorul”, chiar dacă eu mă îndreptam înspre trecut. Șoferul a fost suficient de simpatic să mă lase pe DN, altfel ar fi trebuit să fac 3km pe jos din orașul în care a fost ea contabilă. Fix în acea zi nu a plouat, dar era innorat. Ea s-a bucurat când m-a văzut, iar eu m-am bucurat de banii de buzunar. Nu am stat mai mult de două ore și în acel timp m-am bucurat de o sclipire de viață simplă, liniștită. Doar trenul care trecea mai întrerupea intermitent liniștea. Când m-am întors pe DN în stație nu știu dacă am stat 5 minute. O dubă albă care transporta găini a oprit și m-a lăsat lângă podul din Hațeg, iar eu am continuat fericit către cealaltă bunică.
Altă dată, în luna mai 2020 am venit pe tren însoțit de trotineta electrică din jud Alba și am coborât în oraș, iar de acolo direct la cele două bunici. Prima mi-a dat curent de la priză și o ciorbă, alta mi-a dat ca niciodată aprecieri.
Revenind, un aspect mai degrabă iritant prin repetiție erau obligațiile familiale. Tata insista să mergem la Paște și la Crăciun la ea, ca să o vedem că nu știm cât mai are. Ea era destul de sănătoasă. Se spune că după o vârstă nu mai îmbătrânești, ci ajungi la un platou. Oricum, mi se părea redundant. În loc să stăm liniștiți într-un loc de sărbători noi ne tot plimbam, că așa e bine...
In restul anului el insista să o sun măcar o dată pe lună, nu pentru ea, ci mai mult pentru el. Fiind student ocupat și deseori aiurit, uitam. Tata insista să îmi reamintească oricum acest fapt. În ultimii ani, bunica nu auzea și confunda vocea mea cu a lui. Anul trecut, în contextul scăderii vederii dânsei, când am ajuns la ea mi-a spus: „Ce bine că ai venit mai repede, că aveam nevoie de pensie.” Era mai clară povestea dacă poștașii purtau chipiu, ca pe vremuri.
Comicul de situație nu se învechește.
Totuși, când acasă nu mai seamănă cu acasă? Câte elemente familiare e nevoie să se schimbe? Unul semnificativ sau mai multe, care separat sunt nesemnificative, dar împreună ar crea un tablou odinioară drag ție?
Parafrazând o piesă de acum 20 de ani „locul aparent e tot la fel, insă s-au schimbat doar oamenii din el.” Aceasta poate însemna că oamenii au fost înlocuiți cu alții sau s-au schimbat așa de mult încât fie nu te mai recunosc, fie nu îi mai recunoști tu pe ei.
In fine, a trăit 91 de ani și 10 luni, iar sensul acestora doar ea o știe, iar noi din păcate putem doar ghici sau trage concluzii.
E bine să ai bunici, pentru că fiecare drum poate fi o aventură. Să ii ierte Dumnezeu pe fiecare și să le fie țărâna ușoară!
