Câteodată mă mai ia un dor de colegi (liceu si facultate). Un trigger poate fi acel nume identic cu al persoanei, sau ceva ce s-a întâmplat în mod similar în prezența lui. Așa că deschid platforma cea mai apropiată (fb) si mă uit. Recent am aterizat pe profilul primului meu coleg de cameră, doar să observ că poza era neagră și în descriere scria mare: profil in memoriam.
În acea dimineață m-am cutremurat. Îl displăceam profund, dar nu îmi doream să moară. Nu la 33 de ani.
Hiii! După valul de gol similar cu pierderea portofelului/telefonului, m-am umplut de amar.
Îmi aminteam prima zi când l-am văzut. Septembrie 2007. Campusul Hașdeu din Cluj-Napoca.
Eram în etajul al treilea al unui cămin proaspăt renovat. Nici etajere nu aveam pe pereți. Erau toate pe palier, suprapuse. A intrat cu mama sa, lăudându-se din prima că a intrat fără examen la medicină, pe locurile de olimpici la chimie. Eu am ținut morțiș sa ii arat eu cât e ceasul aici, fiind primul venit în cameră.
Era singur la părinți, ca subsemnatul, iar statul cu el era o adevărată oală sub presiune. Doi inși cu destule bife la testul de narcisism.
Avea un ceas alb, in forma de cub, care îl trezea la ora 7AM, aprinzându-și la maximum radioul incorporat. Îl uram mai mult decât pe proprietar.
Într-o dimineață întunecată de noiembrie, ceasul radio a sunat si paharul meu tocmai se umpluse. Brunetul nostru coleg dodoloț care dormea lângă geam în al camerei colț se trezi cu un sforăit, puse mâna repetat de stângaci și ferm pe toate butoanele lui. Dădu la o parte uscătorul alb cel plin de haine, își luă periuța, pasta, săpunul și prosopul mic și ieși în boxeri pe ușa maro-roșcată pe care scria 308.
Urgent mă trezesc și dau ceasul de la cuptorul meu cu microunde cu o oră înainte: 8:05. Era cel mai important ceas, care trona pe frigiderul din mijlocul camerei. Instant mă pun în pat și mă prefac că dorm, precum ceilalți doi colegi.
În cinci minute Sică intră pe ușă și scapă periuța din mâini, apoi marșează orb către pat, gâfâind scoate ghiozdanul de după birou, trântește acolo Papilianul și boneta, face o piruetă și aleargă trântind ușa. După fix un minut se întoarce după halat și zboară ca vântul, tropăind pe scări în jos.
Mă înfundă râsul, și îmi bag capul în pernă, nedorind să ii trezesc pe colegi. La scurt timp, telefonul meu NOKIA vibră. Un SMS:
„HORAAAAAAAAAAAAAAAAATIUUUUUU!!!! ”
Al doilea îl urmă: „Să-ți fie rușine. Stau în frig aici în fața Anatomiei și nici măcar portarul nu e venit. Vezi tu când vin după masă!!!”
Ce s-a întâmplat apoi? Absolut nimic, dar îmi aduc aminte cu drag această primă farsă făcută. Mă simțeam viu și inedit, adăugând picanterie vieții mele, și nu numai...
***
Revenind, Sică era un tip care vorbea peltic, un arădean mândru. El a fost cel care mi-a spus cât de frumos e peisajul pe faleza Mureșului, ce inedita era trupa Coldplay și cel care a pronunțat prima oară numele acelui obiect care mi-a schimbat viața: KINDLE, unul dintre cele mai bune cititoare de cărți virtuale.
Recunosc că eram invidios că el și-a urmărit visul de a fi cercetător. Eu nu aveam unul. Am înțeles că s-a remarcat prin inteligență, sete de cunoaștere și perseverență.
Sincer că am manifestat cea mai mare bucurie când a părăsit camera, și devastat când a părăsit brusc viața.
Îți mulțumesc, Sică. Sunt recunoscător că te-am cunoscut.
